Ana Drăghici - Women in Film

Cu ocazia lunii dedicate temei work si a ilustrării prin film a diferitelor tipuri de munci pe care la fac femeile, am întors oglinda (not surprisingly) și spre industria filmului și reprezentarea femeilor în spatele camerei, pe platourile de filmare și în multiplele roluri care stau la baza produsului final pe care îl vedem pe ecrane.

Ne-am propus să mapăm toate rolurile de pe platoul de filmare ( cât și dincolo de el, în pre-producție și post-producție) și să le ilustrăm prin câte un interviu. Așa că lansăm cu ocazia aceasta o cercetare ongoing și o serie de interviuri with some awesome ladies working in film, de la sunet, la imagine, locații, regie, producție, costume, you name it. 

Începem seria interviurilor cu Ana Drăghici, directoare de imagine (Două Lozuri, r. Paul Negoescu, Povestea unui pierde vară, r. Paul Negoescu, Otto Barbarul, r. Ruxandra Ghițescu) și co-fondatoare FILM PLUS.

Poti să ne spui pe scurt cum decurge o zi de lucru ca DOP?

Începe cu o cafea bună. Structura unei zile de filmare e foarte organizată. Ziua e împărțită ferm din punct de vedere al programului. Nu poți negocia ora la care mănânci sau iei pauză. E ușor militarizată, altfel nu poate funcționa. O zi bună de filmare ține de hazard într-o oarecare măsură. Dacă lucrurile merg bine din punctul de vedere al producției, adică nu se strică nimic, nu există vreo criză și vremea e cum trebuie pentru cadru, atunci împlinirea vine din provocarea creativă pe care o am de rezolvat în scenele respective. O zi bună de filmare e atunci când simt că am surprins prin cameră un adevăr și când sunt mulțumită de contribuția mea la nivel estetic. Dar asta e o evaluare pe care o am, cel mai devreme, la finalul zilei. În timpul filmării nu sunt conștientă pentru că sunt destul de concentrată. Cam așa ar fi ziua mea preferată. 

Altfel, ordinea lucrurilor într-o zi de filmare e cam așa: ajung pe set, stau puțin de vorbă cu echipa, pentru că lucrurile sunt prestabilite. Apoi mă apuc să fac cadrul, repetăm, lucrez cu echipa de electrică și grip, punem lumina și dăm drumul la filmare. Același proces scenă cu scenă. 

*(Așa decurge o zi de filmare prorpiu-zisă, nu preproducție, scouting, postproducție, repetiții etc care sunt tot zile de lucru)

Ce înseamnă pentru tine conceptul de female gaze? Cum l-ai defini? Ne poți da un exemplu de film la care ai lucrat (sau ai fi vrut să lucrezi) unde este prezent acest female gaze și ți se pare ca aduce un aport valoros?

Mi se pare destul de greu de definit din moment ce conceptul a apărut ca o reacție a termenului de male gaze adus în discuție de Laura Mulvey. Female gaze este înțeles, pe scară largă, ca o persepectivă feminină a filmelor semnate de femei și care arată o viziune diferită de cea a bărbaților cu privire la subiect. Mie mi se pare ușor reducținonistă definiția asta pentru că există ca o comparație la viziunea masculină. Eu cred că acest concept este încă în perioada de definire și că nu e complet, e mai degrabă un drum, o călătorie, dacă vrei, către separarea de male gaze și găsirea unei identități mai conturate a conceptului.

Cu siguranță, există similitudini între felurile în care femeile tratează un subiect, e o sensibilitate diferită care se manifestă prin povești destul de diferite de cele generate de bărbați dar nu cred că se poate trage încă o linie clară și să zici female gaze înseamnă asta sau asta. 

La ,,Povestea unui pierde-vară” direcția vizuală a fost construită dintr-o perspectivă feminină tocmai pentru a echilibra o perspectivă care risca să fie exclusiv masculină, în condițiile în care personajul principal era masculin și toată povestea era concentrată pe trăirile unui bărbat în relația cu femeile. Așa că regizorul a avut de la bun început intenția să filmeze cu o femeie DOP tocmai pentru a ajuta discursul dramaturgic în direcția asta. 

Majoritatea proiectelor pe care le-am avut în ultimul timp se îndreaptă îmbucurător de mult în direcția asta. Doar că nu e așa simplu. Nu poți spune orice poveste sau orice situație din perspectiva asta chiar dacă îți dorești. Anumite scene se încadrează mai bine în alte convenții. Eu încerc să ader cu fiecare cadru unui fel personal de female gaze dar nu îmi iese tot timpul. Sunt încă într-o căutare personală de a-mi apropria acest female gaze. E complicat, pentru că nu ține de unul sau două lucruri, e un ansamblu întreg care trebuie armonizat. 

Cât de prezent e acest female gaze filmele tale?

E prezent în măsura în care reușește să existe organic, la intersecția intențiilor autorilor cu interpetarea și aparatul de filmat. În filmele mele, cred că e suficient de prezent cât să se facă simțit pe ecran dar asta și pentru că am colaborat cu regizoare și regizori interesați de direcția asta.

Prin ce tehnici/abordări aduci un female gaze în filmele tale? E ceva ce faci conștient?

Nu sunt tehnici anume. Nu există o rețetă. Folosesc instrumentele meseriei să dau un twist unei secvențe dar sunt chestiuni prea tehnice ca să le povestesc. La început interveneam mai degrabă inconștient și îmi dădeam seama mai tîrziu, după ce vedeam cadrul, dar de ceva timp, când am posibilitatea și se cere, o fac calculat. 

De exemplu, cum ai reconstrui o scena tipica de introducere a unui personaj feminin? 

Ca să reconstitui o scenă trebuie să o știu înainte. Cum aș filma o scenă în care se introduce un personaj feminin? Aici, cheia filmării o dă scenariul, concepția regizorală, dramatugia și semnificația personajului nu genul. Când filmez o persoană, nu filmez o femeie sau un bărbat, filmez un om. Mă feresc să intru în scenariul ultracompensării și să filmez într-un fel femeile și în altfel bărbații dacă nu se impune din punct de vedere dramaturgic. Dar, cu siguranță nu aș filma bustul sau picioarele, oricât de frumoase ar fi :).

Care este experiența ta în a lucra cu partenerul tău? Care e dinamica și cum sunt văzute rezultatele?

Prima oară când ne-am propus să intrăm împreună într-un proiect mai amplu a fost amuzant, pentru că lumea din jurul nostru s-a alertat. Aveau teama asta că nu o să ne înțelegem, că o să ne  certăm la filmare. Există tendința asta la oameni să adopte niște ,,scenarii” generale. Dar noi comunicăm mult, n-avem genul de probleme nerezolvate în cuplu care să aibă ecou în relația profesională. Așa că n-am avut emoții, ba chiar ne-am bucurat. Ne înțelegem bine la filmare, suntem confortabili și avem încredere unul în altul.

Cunoscându-ne foarte bine, sărim niște etape de discuții pentru că de multe ori mi-e clar de la bun început ce caută Paul ca regizor. Și atunci intrăm mai mult într-un proces intim de lucru în care ne confruntăm reciproc când avem dubii, discutăm mult și ne dăm feedback.

Peste ce fel de bariere crezi ca e nevoită sa treaca o femeie care are jobul tău?

Oricât de frustrant este, noi suntem o generație de tranziție, cel puțin în România. Noi nu beneficiem momentan de o egalitate organică și atunci trebuie să ne asumăm niște lucruri mai inconfortabile dar nu avem cum să nu facem tranziția asta, să ne eludăm, ar fi injust față de istoria femeilor.

O problemă importantă este plata. Pas cu pas, trebuie să ne valorizăm singure și să impunem valoarea noastă în piață fără să facem comparație cu un coleg sau altul. Apoi sunt barierele sexismului și misogismului sistemice. E nedrept și extrem de neplăcut. Eu am transformat lucrurile astea într-un soi de revoluție personală cotidiană. La mine nu se mai manifestă punctual sau excepțional, e un dat și încerc să adresez problemele astea cu cadența cu care îmi beau cafeaua.

Conform multor studii  proporția femeilor care lucrează la  filme cu bugete mari este mult mai mică decat în cele independente. De ce crezi ca femeile nu ajung să lucreze pe bugete mari? Care sunt barierele de intrare?

Eu cred că este vorba de frica de necunoscut a oamenilor din poziții cheie: regizori, producători și, în mod paradoxal, regizoare și producătoare. Pur și simplu nu au mai lucrat cu femei și nu vor să riște sau să încerce. E un tradiționalism care nu își mai are locul în societarea modernă dar e încă întreținut de frica de schimbare. Sau poate că nu pot să conceapă ideea că o femeie poate fi DOP. În plus, femeile fac foarte bine filme indie, documentare, cu bani puțini deci industria le-a găsit un rol. E cinic dar nu e departe de adevăr.

Unui bărbat i se poate oferi la debut un film de mare buget iar o femeie trebuie să demonstreze prin multiple proiecte și în ani de zile, că este capabilă și chiar dacă reușește să demonstreze asta trebuie să se alinieze foarte multe planete ca să primească un proiect mai mare.

Cum îți explici că sunt mai puține femei în joburi foarte tehnice? Crezi că e ceva ce vine din socializarea de gen de la o vârstă fragedă sau o barieră a industriei?

Sunt ambele și cred că mai sunt și alți factori. Moștenirea culturală și împărțirea pe roluri cu care ne naștem sunt esențiale. Este extrem de greu să contești la maturitate realitatea din copilărie și atunci schimbarea sistemului patriarhal este o chestiune de durată. Suntem la al patrulea val de feminism și vor mai fi.

Cum ți-ai construit autoritatea pe platou?

Prin prietenie, fermitate și umor. 

Tocmai pentru că este un mediu preponderent masculin, crezi că există o camaraderie sporită în rândul femeilor din industria filmului? Sau din contră, există mai mult misoginism internalizat? 

Mai greu cu feminitatea pe platou. Și depinde ce însemnă această feminitate. Eu nu mă simt nici femeie, nici bărbat la cadru. Ca idee, la penultimul film am făcut skirt day. Eram multe femei pe set și am vorbit cu Boroka (asistenta de cameră) să venim toate în fuste. E genul de artificiu pe care l-am făcut ca să afirmăm și celebrăm feminitatea, a fost ca o joacă.

Camaraderia și misoginismul internalizat la femei nu sunt lucruri care se exclud. Nu e unul mai mult și altul mai puțin. Observ o împletire a lor în ultimul timp, chiar dacă pare contradictoriu. Cred că e un lucru care face parte din tranziția de care vorbeam. Și mi se pare că relaționările se îndreaptă din ce în ce mai mult către o sororitate firească și e super tare.

Dincolo de acest unghi de gen, pentru ca nu suntem definite de asta, care e un exemplu de o provocare și o forma de satisfacție a muncii tale? 

Provocările care îmi dau satisfacție sunt atunci când am de filmat ceva nou, o situație complexă, complicată, inedită  cu care nu am mai avut de-a face și care îmi iese bine.