Întinsă pe multiple planuri estetice – de la documentar politic la exerciții suprarealiste –, așa cum arată cele trei scurtmetraje din acest program, cariera cineastei de avangardă Margot Nash începe în anii 1970 – perioadă marcată în Australia de coagularea mai multor grupări și colective artistice independente. Printre ele se numără organizații precum Sydney Filmmakers Co-op sau the Melbourne Filmmakers Co-operative, centrate atât pe producția și distribuția alternativă de film, cât și pe aspecte comunitar-activiste și recuperea unor voci invizibilizate și marginalizate în industria de cinema: voci indigene, voci feminine, dar și voci experimentale sau non-comerciale. Înainte să se alăture cooperativei din Sydney și, mai ales, grupului creat pe fondul mișcării pentru drepturile femeilor de mai multe membre ale cooperativei Sydney Women’s Film Group, Nash activează inițial ca actriță, cunoscând-o, în interiorul unei trupe de teatru experimental din Melbourne, pe colaboratoarea sa, Robin Laurie.
Împreună cu Laurie, Nash pune bazele AS IF – Anarcho Surrealist Insurrectionary Feminists, colectiv de producție al cărui manifest deopotrivă feminist și suprarealist vede în filmul experimental un instrument de dublă eliberare: a persoanei și a imaginației.
În misiunea eliberatoare a acestui manifest stă și cheia cinemaului lui Margot Nash – un atac asupra realității, în care visul devine un principal instrument nu de evadare, ci de demantelare activă a Structurii, de subminare nu numai a logicii, ci a unei ordini burgheze si patriarhale; a cinemaului, dar și a lumii. Pentru Nash, reveria nu e un act melancolic și pasiv de detașare, ci tocmai o formă de revoltă.
Primul film realizat de Nash și co-regizat cu Laurie, ‘We Aim to Please’ (1976) este, astfel, un jucăuș experiment feminist despre reprezentare și corpul feminin, în care cele două artiste își iau – literalmente – imaginea în propriile mâini, filmându-se în mici asamblaje performative, mărturie a pregătirii lor în teatru. Racordat la teoria feministă a vremii, dar dezvoltat în mod paralel cu principiile despre ‘male gaze’ propuse de ‘Visual Pleasure’-ul (1975) Laurei Mulvey, ‘We Aim to Please’ lucrează în răspărul – în ciuda! – titlului său, criticând convențiile de reprezentare (și, deci, de dominare) a femeii în cinema și eliberând, totodată, nudul feminin din hipersexualizarea sa pe ecran.
Libertatea cu care Nash și Laurie intervin în imagine și se folosesc de propriile corpuri, trăgând pe față dâre de ruj, fixându-și camera aproape de piele, riduri, cute, chicotind de dincolo de cameră, ba chiar aruncând cu roșii în ea, nu afirmă, anarhic, decât un act de revendicare – acesta este corpul nostru și aceasta este imaginea noastră.
Dacă ‘We Aim to Please’ e, la modul cel mai de bază și cel mai DIY, un film realizat între prieteni, cu camere împrumutate și filmări intermitente, impertinent și simpatic, ‘Bread and Dripping’ e mult mai grav în ton și urmărește un spirit colectiv atât în spatele, cât și în fața aparatului de filmat. Născut în jurul unuia dintre atelierele de film inițiate de către Sydney Women’s Film Group și destinate instruirii femeilor fără experiență în meserii cinematografice, documentarul e rezultatul colaborării lui Nash cu Vic Smith, Elizabeth Schaffer, Donna Foster și Wendy Brady, patru femei care se cunosc cu ocazia atelierului și înființează colectivul Wimmins Films. Bazat pe un mod de lucru în care acestea alternează rolurile în timpul filmării, dar și în postproducție, Nash contribuind mai ales la montaj, ‘Bread and Dripping’ se uită de partea cealaltă a camerei la patru alte femei, supraviețuitoare ale crizelor din timpul Marii Depresiuni din Australia anilor 1930. De la istorii aborigene la foamete și la violențe regionale și antisindicale, acestea își povestesc experiențele uitate sau ascunse, îndeplinind, astfel, aspirațiile și nevoile de autoreprezentare ale cinemaului feminist-activist al vremii.
Cu ‘Shadow Panic’, a cărei regie o semnează de această dată singură, Nash revine pe un teren suprarealist, într-un film care e mai puțin despre o poveste cât e despre o stare, înțeleasă aici și ca o stare de urgență. Fragmentat și puternic senzorial, peste scurtmetrajul lui Nash planează anxietăți climatice și legate de război, dar și drame interioare, chinuri ale inconștientului și ale subconștientului. Pe cât culorile sale exuberante farmecă cu alge gâdilând tălpi sau cu mașini roșii de epocă pregătite de cursă, pe atât preaplinul lor sufocă. Având în centru trei grații? fantome? arhetipuri? feminine moderne – visătoarea, cercetătoarea și bufonul – ale căror existențe se intercalează doar din întâmplare într-un univers în care bărbații nu mai există decât fugitiv în colțul cadrului, ‘Shadow Panic’ se desfășoară aproape ca o planșă de tarot care își găsește sensul din asocierea, din poezia și din afinitățile ascunse pe care fie cadru le suscită de la anteriorul.
