F-SIDES: Intersecții – O discuție despre film, sororitate, etnie și rasism cu Be Manzini și Ioanida Costache

Susținut din partea F-SIDES de Georgiana Vrăjitoru și Ioana Pelehatăi

Acest articol reunește părerile exprimate la discuția F-Sides pornită de filmul Juliei Dash, Daughters of the Dust, și care poate fi ascultată aici.

Tema de încheiere a cineclubului în 2021 a fost sororitatea, o explorare a modului în care ne putem susține reciproc, în timp ce ne recunoaștem diferențele. Am vrut să aflăm cum am putea să ne mobilizăm energia pentru a crea o putere a colectivului, fără ca aceasta să producă un fenomen de ștergere; nu există un singur mod de a trăi genul sau rasa, cum nu există nici o singură viziune artistică corectă despre cum să reprezinți oamenii care trăiesc în corpuri puternic influențate de gen sau de rasă. Cum putem să ne apropiem unii de alții fără ca sistemele de susținere și afirmare să ni se transforme în platitudini cu viziuni monolitice? Ce putem să învățăm despre intersecția dintre gen, rasă și reprezentările lor în contextele comunității de culoare și comunității rome; unde se întâlnesc aceste două mișcări pentru dreptate și unde se despart? Cum se traduc toate lucrurile astea pentru aliați și cum se transpun în film?

Am fost ajutate în această explorare de către Be Manzini, poetă, mediatoare și directoare a Caramel Film Club, și de către Ioanida Costache, etnomuzicologă și videografă care explorează memoria culturală în comunitatea romă. În acest proces, am atins subiectul sistemelor de producție și distribuție de film; al puterii poveștilor și urgenței cu care avem nevoie de ele; al documentării sistemelor de opresiune care contribuie la a ne face cine suntem, dar și nevoia de a observa și arhiva modul în care existăm dincolo de traumă; al solidarității, sororității și lecții despre cum să ne întâlnim cu respect.

Filmul ca muncă: sisteme de producție și distribuție – treci prin tavanul de sticlă și ajungi într-o altă cutie

[Pentru un exemplu reprezentativ asupra celor ce urmează, puteți citi mai multe despre excluderea Micaelei Cole de la Globurile de Aur, deși ne-a oferit probabil unul din cele mai bune seriale făcute vreodată]

E surprinzător să afli că primul film distribuit în cinematografele americane creat de o femeie de culoare a fost făcut abia în 1991. Dar filmul Daughters of the Dust are o listă de realizări mai lungă de atât. Georgiana, programmer F-Sides, a început cu următoarele:

Dar dincolo de realizările sale și de entuziasmul inițial generat de o femeie de culoare care a trecut prin tavanul de sticlă securizată al Hollywoodului, cariera lui Julie Dash rămâne un exemplu de excludere și marginalizare. În ciuda succesului comercial, nu a mai reușit să-și aducă munca pe ecranele de cinema și a fost uitată de lume, până când albumul vizual al lui Beyonce, Lemonade, ne-a amintit că acest film există. Povestea lui Julie Dash este încă reprezentativă pentru regizoarele de culoare din Occident astăzi.

Uitându-ne mai aproape de casă, comunitatea romă din România încă trăiește o marginalizare culturală acută. Până de curând, actorii romi nu erau angajați să joace personaje rome și puțini ar fi surprinși dacă cineva, în film sau în viața de zi cu zi, ar folosi identitatea romă ca pe-un fel de costumație de ridiculizat.

Rolurile personajelor rome în filme sunt rareori mai mult decât niște stereotipuri jignitoare. Ioanida explică că având în vedere numărul absolut minimal de regizori și actori romi recunoscuți public, romii nu controlează narațiunile din jurul identității lor, nici în media și nici în conștiința publică. Au apărut schimbări, dar ele sunt susținute de puterea unor indivizi care s-au săturat de starea de fapt și acționează prin propriile lor capacități, fără prea mare susținere din partea industriei. Alina Șerban a început cu reprezentații de teatru solo și acum a filmat primul ei scurtmetraj pe care speră că îl va putea transforma într-un lungmetraj despre povestea unei sclave rome. Mihaela Drăgan și Zita Moldovan au fondat Giuvlipen, prima companie de teatru romă feministă, în care colaborează cu artiști romi pentru a scrie, regiza și juca în piese de teatru despre comunitatea lor. Giuvlipen încurajează romii să-și însușească produsele culturale asociate cu comunitatea lor și oferă o alternativă la reprezentările umilitoare din mainstream. Cu toate acestea, este greu să ne imaginăm o inițiativă precum compania de teatru Giuvlipen în industria de film, unde să fii fringe costă și mai mult, iar politicile rețelelor de distribuție sunt cu atât mai restrictive.

Revenind la narațiunile despre rasă și rasism în Occident, deși vedem un număr tot mai mare de regizori și personaje de culoare, situația nu e încă chiar roz. Be ne-a spus că, atunci când întreabă publicul la conferințe câți regizori de culoare cunosc – și câte regizoare britanice de culoare cunosc -, nu reușește niciodată să obțină mai mult de un nume. Există o mașinărie industrială susținută de premii, care selectează ceea ce consideră că e relevant, iar apoi oferă sprijin; fără acest sprijin, abia poți să reușești.

Dar cu sau fără susținerea industriei de film, un lucru și mai greu de obținut pentru regizorii de culoare este un proces creativ care permite experimentarea și greșelile. Calitatea produsului unui artist de culoare trebuie să fie excelentă pentru a ajunge în mainstream; o singură greșeală și cel mai probabil vei fi exclus, pentru că rareori există loc pentru mai mult de o voce. Be susține convingător că dezvoltarea personală este bazată pe greșeli, diamantele trebuie să fie șlefuite, și nimeni nu își va începe cariera știind exact ce vrea să spună și cum să spună acest lucru. Câte filme slabe realizate de regizori albi nu ajung direct pe platforme de video on demand (VOD) și oamenii spun: Încă nu și-a găsit vocea, fără că acei regizori să fie excluși. Pentru un regizor de culoare, un produs care e mai puțin decât excelent abia dacă-i poate oferi un pic de expunere, darămite să ajungă direct la VOD.

În ambele cazuri, trebuie să existe o modalitate de a ocoli aceste sisteme puternic încetățenite care dețin banii, canalele, relațiile și mecanismele care nominalizează ce e valoros și ce nu e. O strategie este ca artiștii să se unească ca grup – să creeze colective, organizații, să se angajeze unii pe alții și să experimenteze împreună, atunci când media mainstream nu le oferă acest spațiu. Be face parte dintr-o organizație care luptă pentru paritatea de gen în echipele de filmare, și spune că acesta este un lucru pe care trebuie să îl urmărești în mod activ. Acum, de exemplu, încearcă din greu să găsească o directoare de imagine de culoare pentru următorul ei proiect; și în interviurile noastre cu profesioniști din industria autohtonă ni s-a semnalat că este greu să dai de femei DOP, pentru că femeile au fost sistematic descurajate să își asume un rol așa „tehnic”. Dar, dacă există cerere, la un moment dat va veni și oferta, deci trebuie să coborâm scara și să le ajutăm pe surorile noastre atât cât putem, pentru că toate aceste mici acțiuni adunate vor avea un efect și acesta e tipul de sororitate pentru care muncesc. Unindu-ne prin organizații, proiecte, creând platforme, artiștii marginalizați pot face loc pentru mai mult de o singură voce, privire și poveste care îi descrie.

Povești, reprezentări și putere: confruntarea cu trauma și dincolo de ea – portretizarea siguranței, inocenței, relaxării

În timpul discuțiilor, Be a spus ceva care ne-a rămas bine întipărit în memorie: A fi negru nu este un monolit.

Privind dincolo de actori și regizori, dacă finanțatorii și producătorii nu au o perspectivă variată asupra rasei și a etniei, vor crede că dacă poveștile propuse nu se potrivesc cu arhetipurile preexistente, ele sunt nerealiste și nevandabile. De aceea suntem blocați în imaginea recurentă a ghetoului sărac și nu avem nicio reprezentare mentală, să zicem, a persoanelor de culoare din ruralul britanic.

Pe de-o parte, niciun regizor de culoare nu ar trebui să fie încărcat cu responsabilitatea de a reprezenta tot ce înseamnă să fii de culoare; în cel mai bun caz, ar rezulta într-o imagine incompletă, care cel mai probabil ar constrânge motivația artistică. Să fii din Africa și crescută în Regatul Unit este o experiență de viață foarte diferită față de cea a unei femei de culoare din SUA, spune Be ca exemplu.

Pe de altă parte, persoanele albe aliate, au nevoie de mai multe puncte de referință decât ghetoul și lupta pentru egalitate, mai multă înțelegere a topografiei complexe în care există viețile persoanelor de culoare. Și filmul ne poate oferi asta – ne face să vedem lucruri care înainte erau nevăzute, adăugă bucăți la harta prin care înțelegem lumea.

Atunci când există un număr limitat de oportunități pentru o femeie sau un artist de culoare să spună o poveste, s-ar putea să prioritizeze ceea ce este urgent, poate în detrimentul realizării viziunii lor artistice. Filmele de activism sunt fantastice și necesare, dar avem nevoie de mai mult decât doar activism. Avem nevoie și de normalitate. O femeie de culoare este mai mult decât un subiect politic și, dacă vor să filmeze o femeie pe bicicletă, cu vântul suflându-i prin păr, e la fel de valabil. Suntem întru totul de acord cu Be și atunci când spune că personajele de culoare merită un pic de poezie.

Nu văzusem o femeie de culoare în rol de ingenuă, tratată cu blândețe de marele ecran. Nu poți să uiți imaginea respectivă. Toate imaginele pe care le vedem îmbogățesc modul în care percepem oamenii și ne raportăm la ei, chiar dacă nu i-am întâlnit încă. Ne dă un punct de referință cultural. Dacă permiți oamenilor să aibă trăiri pe care le percep ca fiind autentice, devin capabili să înțeleagă că aveau un unghi mort. Filmul poate servi ca o unealtă pentru noi toți ca să ne depășim unghiurile moarte.

Logica aceasta se poate aplica oricărui grup marginalizat, inclusiv comunității rome. Ioanida ne-a povestit despre disertația ei, în care a analizat modurile de reprezentare a cântăreților romi în filmele din comunism. În propriile cuvinte, în acele secvențe aveau doar funcția de contrapunct pentru albi; o caricatură al cărei rol era de a consolida puterea omului alb. Cultura romă este deseori reprezentată ca fiind vulnerabilă și este divorțată de corpul rom – alții o îmbracă și o dau jos ca pe un costum, iar atunci când romii spun „Nu poți să desparți acest lucru de ceea ce reprezintă” este fantastic. Reprezentările cinematografice ale femeilor rome sunt deosebit de lipsite de nuanță, subiectivitate, particularități. Singurul exemplu pe care îl găsesc care să arate viața interioară complexă a unei fete rome – cu viața zilnică, procesele de gândire, emoțiile – este documentarul „Toto și surorile lui”.

Poate că este dificil să ajungem la acest punct în cinema, în care să reprezentăm relaxarea, siguranța, detaliile vieții de zi cu zi, orice altceva, dacă gestionăm mai întâi trauma. Este șocant că sclavia romilor în România este atât de puțin reprezentată în literatură, media și în sistemul școlar. O excepție cinematografică este filmul Aferim!, al lui Radu Jude, și toată munca lui ne obligă să ne uităm către trecutul nostru. Aceasta este o rană suprimată și ignorată public, iar astfel, efectele sale asupra prezentului sunt înțelese la fel de puțin. Ioanida explică și că identitatea romă este constituită în mod tacit de genocid, asimilare forțată și cenzură și că trebuie să fie revendicată. Ea însăși vrea să-și creeze o conexiune mai puternică cu istoria, patrimoniul și comunitatea ei. Acest lucru poate fi obținut prin recunoașterea opresiunii, dar și prin depășirea ei, întrebându-ne: Cine erau acești oameni dincolo de întâlnirea lor cu opresiunea albă? Ce înseamnă cu adevărat să fii parte dintr-un grup rasial marginalizat, în termenii unei cunoașteri diasporice comune, ale unei nedreptăți istorice – dar, de asemenea, ce înseamnă toate astea pentru viitor, când îți imaginezi cum o să arate viața ta? Ioanida a descoperit o nouă senzație de apartenență, comunitate, și sororitate odată cu întoarcerea în România, unde acum face parte dintr-un colectiv de femei rome.

Ceea ce face Julie Dash deosebit de bine în Daughters of the Dust este să exploreze trauma – abuzul sexual, sclavia, marginalizarea, dar nu din perspectiva întâlnirii cu opresorii. În schimb, obține asta căutând mai adânc în memoria culturală. Acest lucru creează un nou punct de referință dincolo de opresiune. Prin referințele la zeitățile vest-africane și prin limba creolă, filmul trasează o identitate africană dinainte de sclavie. Toate aceste lucruri ne permit o privire asupra a cum era, sau cum ar fi putut fi acea lume înainte de sclavie, și are un efect decolonizator. Chiar și în reprezentarea sa asupra sclaviei, Dash încearcă să utilizeze imagini și mitologii noi – de exemplu, prin înlocuirea imaginii stereotipice a cicatricilor lăsate de bici cu mâinile pătate de la câmpurile de indigo. E important să explorăm și să arhivăm ceea ce se află dincolo de traumă și tocmai asta ne-ar putea ajuta să înțelegem trauma mai bine. Julie Dash a creat un univers afro-american plin de spiritualitate, apartenență culturală, înrădăcinare și siguranță. După cum spune Be, putem observa o relaxare a luptei pe care o vedem rareori în cinematografie în raport cu subiecții de culoare – și pe care, în absența acestor narațiuni, ne e greu să o observăm în întâlnirile noastre cu oamenii reali.

Solidaritate prin diferență: practica sororității, învățând moduri noi de a ne vedea unii pe ceilalți

Această discuție a avut loc între patru femei a căror experiență de viață și bagaj cultural au fost similare într-o anumită măsură, dar și incredibil de diferite. Feminitatea poate uni, poate da tonul înțelegerii și susținerii. Dar feminitatea este și trăită în moduri diferite și trebuie să aflăm mai multe despre această diversitate, cu grijă și curiozitate. În această discuție despre film, am vrut să aflăm mai multe despre cum putem să ne vedem și să ne susținem unele pe altele. Am avut multe de învățat.

La suprafață, rasismul împotriva persoanelor de culoare și a romilor este foarte similar. În ambele cazuri, vorbim despre secole întregi de sclavie și deposedare, de blocaje în cicluri de sărăcie, excludere din instituții formale și informale, ură intensă, violență și stereotipuri persistente. Dacă adăugăm deposedarea istorică suferită de femei și ceea ce au făcut secole întregi de patriarhat psihicului nostru, situația femeilor de culoare este una semnificativ mai rea. Ar trebui să luptăm împotriva acestor lucruri cu o voce puternică și unită, dar nu ar trebui să credem că este vorba despre o singură poveste.

Pe de o parte, am putea să spunem că progresele în ceea ce privește drepturile romilor sunt cu mult în urmă față de mișcările pentru drepturi civile din Vest; putem să observăm asta în excluderea romilor din instituții formale, dreptul la oraș, poziții de putere, reprezentarea în media, etc. Un proiect precum Caramel Film Club al lui Be, care dă o platformă pentru vocile tinerilor de culoare, rămâne o idee destul de utopică în Balcani, unde tinerii romi încă se luptă cu prejudecăți pentru admiterea la universitate – ca să nu mai vorbim de accesul la resurse financiare pentru a face filme. În România, și în Europa de Est în general, trebuie să începem dezbateri care în Regatul Unit se poartă deja de decenii.

Pe de altă parte, explică Be, în timp ce sclavia a existat pentru multe grupuri etnice pe glob, dimensiunea și dezrădăcinarea produse de comerțul transatlantic cu sclavi, ca sistem global pentru a construi Vestul, nu pot fi minimizate. Mai mult chiar, cât timp rasismul împotriva persoanelor de culoare este un fenomen global, dezumanizarea care vine odată cu trăirea într-un corp de culoare nu poate fi pusă pe pauză. Nu există nicio țară pe lume în care în mod real să nu simți rasismul împotriva persoanelor de culoare, nu există niciun întrerupător, nicio vacanță, e aici și e peste tot și această experiență poate fi devastatoare.

Ioanida ne-a spus că se simte incomod să vadă sloganul BLM folosit ca analogie pentru drepturile romilor (Roma Lives Matter). A resimțit asta ca pe o tentativă de a da legitimitate luptelor locale prin povestea altcuiva. Nu este un fenomen ieșit din comun nici pentru mișcarea feministă sau, în general, pentru modul în care noi ca oameni arătăm empatie. Când ne convingem să credem că trecem prin același lucru ca altcineva, asta ne ajută să ne pese de persoana respectivă. Totodată, putem să învățăm cum să fim mai buni. Ioanida crede că, deși cele două grupuri duc o luptă comună împotriva supremației albe, în loc să o trateze ca fiind aceeași luptă, ar trebui să poarte un dialog intersecțional și colaborativ pe tema asta. Cred că aceeași logică se aplică tuturor relațiilor noastre interpersonale. Putem să fim ascultători mai buni, putem să facem loc pentru mai mult de o singură conversație. Și, creând spațiu unele pentru celălalte, creând platforme și susținere unii pentru ceilalți, putem să ne facem o idee despre ce înseamnă sororitatea.