Am ales să începem explorarea referitoare la cum văd și cum sunt văzute femeile cu tema coming of age – acea perioada stranie, contradictorie, în care nu știi dacă te găsești sau te pierzi, și când proiecțiile celorlalți asupra ta se multiplică. ‘The gaze’ începe de când presiunea rolurilor de gen devine mai greoaie și încărcată, când copilele cresc și trebuie să devină femei.
Două cuvinte despre ce o să citiți aici. F-SIDES a lansat o invitație deschisă către mai multe femei- cât de diferite ne-a ieșit nouă- să ne povestească cum s-au simțit în perioada aceea. Ideile care urmează sunt o panoramă mică, intima (și non-exhaustivă) a experiențelor lor.
Începi să te vezi prin ochii celorlalți, te sperii, te rușinezi, te micești
Cum începe?
O temă comună a fost contrastul între senzația de libertate din pre-adolescență, și cea de presiune și self-consciousness din adolescență. Vocile celorlalți se tot adună și încep să contureze cum te percepi pe tine însăți, aglomerarea lor te acoperă și devine greu să te simți.
“Imaginea mea despre mine era o sumă a percepțiilor celorlalți”
De aici devine ușor să începi să te panichezi: că zici prostii, că te faci de râs, că dezamăgești, că parcă nu mai ai voie să faci greșeli.
“Eu în pre-adolescență, cu totu altă poveste. Eram sufletul petrecerii din fața blocului și le răspundeam tuturor. Mă invitam la masă la vecini și mă duceam la portarul blocului să îl rog să îmi facă un sendviș cu măsline.”
Trecem de la o libertate de copil, care cere răspunsuri, crede că are dreptul să ocupe orice spațiu, mai stă crăcănată, poartă orice haine îi plac (“mă uitam la youtube și purtam tricouri largi”), are “voie” să fie urâtă, la o senzație de rușine pentru lucrurile astea. Iar rușinea e acaparatoare și cu greu mai scapi de ea.
Încercăm să ne ducem corpul și personalitatea într-o zonă unde simțim mai puțină rușine sau risc.
Și ce faci?
“Am realizat cum zi de zi – de când eram destul de mică până în prezent – când sunt pe stradă încerc să mă minimizez. Să nu atrag atenția nepotrivită.”
Multe dintre aceste mici războaie din procesul de a te feminiza se poartă la nivelul comportamentului față de ceilalți, a modului în care te expui în lume. Anumite reacții, ca de de exemplu frustrarea, sau a te apăra mai agresiv, sunt descurajate “cu ușoare amenințări că îmi pierd din feminitate și nu e frumos”. Dar în mod special, bătăliile se poartă la nivelul corpului, pentru că odată ce corpul își iese din formele copilăriei, ceilalți își dau voie să se uite la el și să aibă o părere, un rating. Iar aici nu ne referim doar la prădători și nesimțiți pe stradă, ci și la “familie, prieteni, doctori și străini”.
“Acum câteva zile am ieșit să cumpăr câteva lucruri. Dar de data asta purtam haine lălâi, niște Birkenstocks, părul murdar într-o coadă ciufulită, și cel mai important, o mască mare care îmi acoperea majoritatea feței. Pratic, toată identitatea mea ca și persoană sau femeie era ascunsă. Și poate suna stupid dar cred că a fost una dintre cele mai “freeing” experiențe pe care le-am avut. M-am simțit invizibilă. Nu atrăgeam atenția nimănui, nimeni nu mă observa pe stradă, nici un barbat să mă ochească sau să facă un comentariu. În lipsa sentimentului de a fi văzută, am realizat cât de omniprezentă este anxietatea mea efectiv de fiecare dată când ies din casă.”
Pot părea lucruri mici dar nu o să fie niciodată un câștig să simți că pierzi bucățele din tine, că trebuie să fii permanent în autocontrol și autocenzură, să nu te mobilizezi să ceri lucrurile pe care le vrei sau le meriți.
Nu e totul doar amăreală. Deși nu știi neapărat de ce a început tot teatrul ăsta, poate să fie fun să imiți o femeie, pentru că dacă iți iese poți să accesezi acceptare, comunitate și validare. În plus, armele pe care le folosești sunt noi și au o aură ușor magică: un rimel, un fard maro, skinny jeans, o bluza mai decoltata, sutiene ca lumea, tocuri. Pentru multe fete, asta e o libertate nou câștigată.
“O mare parte din ce mă face să mă simt feminină este libertatea de a face și spune ce vreau, fără să mă gândesc la reacții si păreri. Până nu am început să fiu mai iubitoare cu mine, nu am simțit că sunt “suficient” de femeie. Odată ce am început să îmi înțeleg sexualitatea și am acceptat că sunt atrasă de fete am început să traiesc în afara male-gazeului (pe la 17 ani). Am început să mă îmbrac iar mai masculin, să ma tund, să experimentez cu felul meu propriu de ce inseamna să fiu o femeie făra sa fie direct legată de felul în care mă văd bărbații”
Deci e ok, la un moment se mai atenuează panica rușinii sau a insuficienței, recapeți control, iar lucrurile pe care le-ai acumulat pe drum rămân ale tale. Dar ăsta a fost un sneak-peak. Până acolo, mai avem puțin.
Omul dual: să începi jocul feminității fără să te pierzi pe tine
Și cine ești?
Femeia care a descris mai sus cum se minimizează pe stradă este aceeași care se simte contraritată de propriul comportament, care este în contradictoriu cu propria ei imagine de sine: “o femeie modernă, cu încredere în sine și opinii ferme”.
Când universul tău interior rămâne unul complex, dar lucrurile pe care poți să le exprimi prin personajul social feminin sunt limitate, începi să separi lucrurile în cutiuțe diferite: pe de o parte ai inteligența, personalitatea, interesele și gafele tale, iar pe de altă parte ai feminitatea, un corset pe care de abia l-ai descoperit, dar parcă te strânge. Unele fete au simțit că trebuie să-și încuie feminitatea ca să se poată concentra pe lucrul de care iși leagă valoarea lor ca om: inteligența. Modelele de succes, carieră, performanță academică pe care le-au văzut erau masculine, așa că au început să le imite pe acelea.
Dar aici riscăm să asociem anumite caracteristici cu masculinitatea, când de fapt ele sunt doar părțile din noi pe care le-am lăsat neinhibate: să intri într-o conversație cu forță, să te îmbraci sobru, să-ți cultivi auto-suficiența. În dualizarea personalității noastre, ajungem să caricaturizăm feminitatea ca ceva slab care riscă să te înghită, cu riscul de a deveni o carcasă goală în floral print pe care nu o ia lumea în serios.
“Știam că alienarea din adolescență e temporară și că într-o zi o să-mi înceapă viața adevarată și eu o să știu să vin cu un întreg alt arsenal de arme: fun facts, gândire critică, abilitatea de a asculta. Trebuia doar sa nu le pierd în vraja rujului până ajung acolo.”
Fără să ne dăm seama, în adolescență devenim complice la stereotipurile feminine de care fugim, reducând ce înseamnă să fii femeie la girlyness, în loc să o raportăm la toate modurile în care existăm fiind femei. Din fericire, acum avem tot mai multe modele care să ne arate arate că să fii femeie înseamnă mai mult decât șabloanele de care ne e frică, ca de exemplu femei care conduc guverne și arată cum inteligența emoțională te poate face un lider puternic. (you go Jacynda Ardern).
„Pe zi ce trece, ‘eu’ înseamnă tot mai multe”
Și cine ești de fapt?
Pentru multe femei, răspunsul s-a mai clarificat odată ce au renunțat activ la dihotomia ‘femeie vs. tu cea adevarata’, sau ‘feminitate vs. restul’, debarasându-se de o doză mare din rușinea sedimentată în adolescență. Când crești, primești atâtea instrucțiuni despre cum ar trebui să fii ca să primești ștampila de femeie bună. Când te maturizezi, realizezi că tot ce faci, faci fiind femeie, că sursele tale de putere (interese, inteligență, dorințe, personalitate) tot din tine femeie vin/ sunt înglobate de faptul că ești femeie, nu separate, deci ștampila e la tine. Revizitând ce înseamnă ‘eu’ și ‘femeie’ mi-a dat un ownership mult mai plin asupra mea, și implicit, îmi permite să îmi placă de mine mai mult; pentru că mă simt un om întreg, chiar dacă o să urmeze alte ture de eșecuri. Și atunci, one has come of age. Momentele astea pot sa vină mult după adolescență. Cineva din grup descrie cum și-a anulat nunta după realizarea asta, pentru ca “tot ce am avut nevoie a fost un firav sentiment de prețuire de sine care n-a venit de la el și mi-a fost de-ajuns încât să zic stop joc”. S-ar putea ca multe femei să nu se identifice cu ce am zis noi aici. Dar pentru cele care ne-au scris, pare că în adolescență au apărut constrângerile de gen, iar un moment crucial de creștere a fost atunci când s-au descătușat de panici și au putut să spună: știi ce, eu cu mine, suntem ok.
În adolescență, când s-a împărțit altfel lumea, voiam să fiu mai mult ca fetele populare din clasă și mai puțin ca mama. Pe la 20 voiam să fiu ce n-am încercat să fiu în liceu. Așa că am fost mai multe versiuni de test pe diverse șabloane feminine, de data asta subversive. Pe la 25 voiam să fiu mai mult cum n-am apucat să fiu la 20, când eram ocupată cu experimentele. Am început să-l folosesc constructiv pe ”nu” și să fiu mai mult eu atunci când spun ”da”. Ăsta a fost momentul când am început pe bune să mă plac pe mine. Apoi, pe la 30, mi-am dat seama că nu e rău să fiu (și) ca mama. Pe zi ce trece, ‘eu’ înseamnă tot mai multe. Mă surprinde doar că mi-a luat atât să văd și să mă bucur de asta
