Pentru mine, această proiecție a fost a treia vizionare a documentarului Garbage Dreams. De fiecare dată am observat ceva ce îmi scăpase înainte sau am rămas cu o întrebare la care nu mă gândisem la vizionările anterioare.
De această dată, discuția cu publicul m-a făcut să privesc mai atent felul în care sunt reprezentate femeile. Unul dintre subiectele care au revenit în mai multe intervenții a fost faptul că perspectivele lor rămân foarte puțin vizibile. Deși documentarul urmărește viața comunității Zabbaleen și schimbările economice și sociale prin care aceasta trece, povestea este construită în principal în jurul experiențelor masculine. Îi vedem pe băieți și pe tați, le urmărim munca, aspirațiile și încercările de a se adapta transformărilor economice și presiunilor globalizării. Femeile apar mai rar și, de cele mai multe ori, rămân în plan secund.
Această observație a deschis o discuție mai amplă despre formele de muncă pe care filmul le face vizibile și despre cele care rămân în afara cadrului. Documentarul urmărește îndeaproape colectarea, sortarea și reciclarea deșeurilor, dar spune mult mai puțin despre munca de îngrijire și despre tot ceea ce susține viața de zi cu zi a comunității.
Nu aflăm aproape nimic despre rolul femeilor în sortarea materialelor, în administrarea gospodăriei, în transmiterea cunoștințelor între generații sau în menținerea relațiilor care fac posibilă funcționarea întregului sistem. Filmul arată cum deșeurile sunt transformate în valoare, dar lasă în mare parte nevăzută munca de zi cu zi care susține acest proces.
În acest context, prezența Lailei devine cu atât mai importantă. Dintre femeile care apar în film, ea este cea căreia documentarul îi oferă cea mai clară voce și cea mai constantă prezență. Laila este asistentă socială și profesoară la Școala de Reciclare, iar relația ei cu băieții se construiește în jurul educației, sprijinului și grijii pentru viitorul lor.
Tocmai prezența ei, dar și discuția cu publicul, m-au făcut să mă gândesc mai mult la celelalte femei pe care filmul le lasă în fundal. Le vedem uneori în case, în spațiile de lucru sau în scenele vieții cotidiene, dar aflăm foarte puțin despre ceea ce gândesc, despre responsabilitățile lor și despre felul în care schimbările din comunitate le afectează. Nu știm cum privesc transformarea sistemului de colectare, ce pierd, ce își doresc sau cum își imaginează viitorul.
Această atenție acordată lucrurilor mai puțin vizibile m-a făcut să mă opresc și asupra contrastelor din film. Vedem un cartier în care deșeurile ocupă străzile și pătrund în spațiul domestic, dar și femei care întind haine curate, proaspăt spălate. Vedem copii care mănâncă lângă sacii aduși pentru sortare sau care se joacă printre materialele ce urmează să fie recuperate. Pentru un spectator din afara comunității, asemenea imagini pot provoca un disconfort imediat.
Există însă riscul să reducem tot ceea ce vedem la murdărie, sărăcie și dezordine. Dacă rămânem doar la această primă impresie, putem pierde din vedere relațiile, cunoștințele și volumul de muncă prin care comunitatea funcționează. Ceea ce, din exterior, poate părea haotic este și rezultatul unui sistem de colectare, sortare și valorificare construit în timp, prin experiența oamenilor care trăiesc și lucrează acolo.
Disconfortul nostru poate spune ceva și despre distanța pe care încercăm să o păstrăm față de propriile deșeuri. Pentru cei mai mulți dintre noi, gunoiul este ceva ce vrem să dispară cât mai repede. Îl scoatem din casă și, odată ce a fost ridicat, rareori ne mai întrebăm unde ajunge, ce se întâmplă cu el sau cine se ocupă mai departe de ceea ce am aruncat.
În comunitatea Zabbaleen, deșeurile fac parte dintr-un întreg sistem de muncă și dintr-o economie construită în jurul colectării și reciclării. Ele pot deveni materie primă și sursă de venit, dar nu au această valoare prin ele însele. Devin resurse prin munca oamenilor care le colectează, le transportă, le sortează, le curăță și găsesc modalități de a le folosi din nou.
Filmul m-a făcut să mă gândesc la faptul că toți producem deșeuri, chiar dacă nu toți intrăm în contact cu ele în același fel. Spațiile noastre pot rămâne curate și ordonate tocmai pentru că altcineva preia ceea ce nu mai vrem să vedem. Cum ar arăta străzile, locuințele și viețile noastre dacă această muncă s-ar opri, chiar și numai pentru câteva zile?
Mi se pare important să ne gândim mai des la oamenii care desfășoară această muncă, adesea în condiții dificile și cu riscuri reale pentru sănătate. Expunerea la praf, fum, materiale contaminate sau obiecte tăioase poate avea consecințe serioase, mai ales atunci când echipamentele și măsurile de protecție sunt insuficiente. Cu toate acestea, munca lor rămâne deseori puțin recunoscută. Curățenia unui spațiu nu înseamnă că deșeurile au dispărut. Înseamnă, de cele mai multe ori, că au fost mutate în altă parte și că responsabilitatea pentru ele, împreună cu riscurile gestionării lor, a fost preluată de alți oameni.
Privit astfel, Garbage Dreams nu vorbește doar despre comunitatea Zabbaleen. Filmul ne invită să reflectăm și la felul în care societățile își îndepărtează deșeurile din câmpul vizual și la cât de ușor poate deveni invizibilă, odată cu ele, munca celor care le colectează și le transformă.
Această tensiune dintre eficiență, muncă și costurile ascunse ale reciclării devine foarte vizibilă în timpul vizitei tinerilor în Țara Galilor. Atunci când observă fragmente mici de sticlă și alte materiale care nu mai sunt recuperate, ei le recunosc imediat valoarea. Ceea ce, în sistemul industrial pe care îl vizitează, pare să fie tratat drept o pierdere tolerabilă, reprezintă, pentru ei, o resursă care ar mai putea fi folosită.
Mi s-a părut semnificativ comentariul angajatului care observă că fabrica dispune de tehnologie, dar nu și de aceeași precizie. Replica nu înseamnă că tehnologia este lipsită de valoare, ci pune sub semnul întrebării presupunerea că modernizarea aduce automat o eficiență mai mare sau o înțelegere mai profundă a materialelor. Experiența acumulată de comunitatea Zabbaleen îi ajută pe tineri să vadă posibilități de recuperare acolo unde instalațiile industriale nu mai continuă procesul. În același timp, cred că trebuie să fim atenți să nu idealizăm această precizie. Ea se bazează pe cunoaștere și pricepere, dar s-a format și printr-o muncă repetitivă, solicitantă și adesea insuficient protejată, desfășurată sub presiunea necesității economice. Sistemul industrial poate lăsa în urmă o parte dintre materiale, în timp ce sistemul Zabbaleen reușește să recupereze mai mult. Această eficiență se sprijină însă pe un volum foarte mare de muncă umană și pe riscuri suportate direct de oamenii care colectează și sortează deșeurile, dar și de familiile și spațiile lor de locuit.
Filmul ne invită astfel să nu întrebăm doar care dintre cele două sisteme recuperează mai mult, ci și în ce condiții o face. Cine muncește pentru ca această eficiență să fie posibilă? Cine este expus riscurilor și cine beneficiază de rezultatele muncii? Privită din această perspectivă, eficiența nu mai poate fi separată de costurile sale sociale și umane.
Întrebarea despre cine beneficiază de eficiența unui sistem devine și mai importantă dacă privim documentarul în contextul privatizării serviciilor de salubritate din Cairo. La începutul anilor 2000, autoritățile au atribuit o parte dintre traseele și contractele de colectare unor operatori internaționali, prin contracte a căror valoare anuală ajungea la aproximativ 50 de milioane de dolari.
Pentru comunitatea Zabbaleen, această schimbare nu însemna doar apariția unor noi competitori. Ea amenință accesul la deșeuri, resursa în jurul căreia comunitatea construise, de-a lungul mai multor generații, un sistem propriu de colectare, sortare și reciclare. Infrastructura, relațiile cu locuitorii orașului și cunoașterea acumulată în timp nu au fost însă recunoscute în mod proporțional prin drepturi, compensații sau o participare reală la luarea deciziilor.
Diferența dintre cele două sisteme era importantă și în ceea ce privește recuperarea materialelor. Sistemul comunității Zabbaleen era creditat cu reciclarea unei proporții de până la 80% din deșeurile colectate, în timp ce cerințele impuse companiilor contractate erau mult mai reduse, de aproximativ 20%. Restul deșeurilor urma să fie transportat la gropile de gunoi.
Nu asistăm, așadar, doar la înlocuirea unui sistem „tradițional” cu unul „modern”. Are loc și o redistribuire a accesului la valoarea economică a deșeurilor orașului. Pentru autorități și companiile internaționale, acestea deveneau parte dintr-o piață profitabilă și dintr-un serviciu administrat prin contracte. Pentru comunitatea Zabbaleen, ele reprezentau mijlocul de existență și baza unei economii locale construite în jurul muncii, al familiei și al relațiilor comunitare.
Există aici și un paradox. Cunoașterea și eficiența comunității au fost apreciate în contexte internaționale, dar această recunoaștere nu s-a tradus neapărat în putere de negociere sau în participare la deciziile care îi afectau direct viața. În unele cazuri, membrii comunității au fost reintegrați în noul sistem ca subcontractori. Ei continuau să facă o parte importantă din munca de colectare, dar în condiții mai puțin avantajoase și într-o relație de dependență față de companiile care preluaseră traseele pe care le construiseră și le gestionaseră anterior.
Schimbarea controlului asupra sistemului de colectare nu afectează doar economia prezentă a comunității, ci și felul în care tinerii își pot imagina viitorul. În acest context, ne putem întreba cât de liberă este, de fapt, alegerea unora dintre ei de a se întoarce în comunitate după studii sau după experiențe profesionale în afara ei.
Probabil că nu este vorba nici despre o decizie complet impusă, nici despre una luată între alternative cu adevărat egale. Sărăcia, discriminarea, accesul inegal la educație și restrângerea posibilităților economice pot influența puternic spațiul în care aceste alegeri devin posibile. Asta nu înseamnă că tinerii sunt lipsiți de aspirații sau de capacitatea de a-și construi propriul drum. Revenirea poate însemna mândrie, apartenență, continuitate familială, solidaritate, interes pentru protejarea mediului sau dorința de a dezvolta o afacere. În același timp, este posibil ca ea să fie și un răspuns la limitele întâlnite în afara comunității.
Ne putem întreba, așadar, dacă această întoarcere nu este și o încercare de a păstra sau de a reconstrui un circuit economic asupra căruia comunitatea a pierdut o parte din control. Poate că nu este doar continuarea unei ocupații moștenite, ci și o formă de revendicare a unei priceperi și a unei experiențe pe care instituțiile le-au folosit sau le-au apreciat, fără să le recunoască pe deplin prin drepturi, compensații ori participare reală la deciziile care afectează comunitatea.
După prima vizionare a documentarului Garbage Dreams, am vrut să aflu ce s-a întâmplat mai departe, atât cu personajele filmului, cât și cu întreaga comunitate. Filmul îi urmărește pe Adham, Osama și Nabil, trei adolescenți care cresc într-o perioadă în care sistemul de colectare construit de familiile lor este amenințat de privatizare. Exemplele care urmează nu provin, așadar, toate din documentar. Unele sunt informații pe care le-am găsit ulterior, încercând să înțeleg ce s-a schimbat între perioada în care a fost realizat filmul și anul 2026. Nu am găsit o urmărire la fel de clară a parcursurilor lui Osama și Nabil, dar există mai multe surse despre Adham și despre alte generații de tineri care trăiesc și lucrează în Manshiyat Naser.
Documentarea antropologică m-a ajutat mai întâi să văd comunitatea dincolo de imaginea unui sistem neobișnuit de reciclare. Cercetarea lui Gaétan du Roy, sintetizată recent într-o monografie amplă despre istoria Zabbaleenilor din Muqattam, arată că economia acestui cartier s-a construit prin relații de familie, drepturi asupra traseelor de colectare transmise între generații, rețele comunitare, instituții religioase și organizații de dezvoltare. Dreptul de a colecta gunoiul dintr-o anumită zonă a orașului a devenit, de-a lungul timpului, un fel de proprietate, transmisă din generație în generație, apărată prin legături de rudenie și întărită de o endogamie pronunțată, care ține laolaltă atât familiile, cât și accesul lor la muncă. Ceea ce din exterior poate părea improvizat sau haotic are, de fapt, propria organizare socială și propriile raporturi de putere, construite pe zeci de ani de negocieri tacite între familii, proprietari de imobile și autorități.
Peste această structură familială s-au suprapus, în timp, alte rețele, asociațiile, dar și două figuri religioase cu stiluri aproape opuse de a se implica în viața cartierului: Sora Emmanuelle, călugărița belgiancă a cărei acțiune umanitară a fost mediatizată mai ales în afara Egiptului, și preotul Abuna Sam’ān, a cărui autoritate s-a construit dinăuntrul comunității, printr-o legătură aproape filială cu credincioșii și printr-o reinterpretare a unei legende medievale despre mutarea muntelui Muqattam. Biserica, în această formă, nu a înlocuit legăturile de familie, ci le-a recompus: pentru unele familii, mai ales cele mai vulnerabile, apropierea de biserică a oferit o cale de a se distanța de presiunile materiale ale tradițiilor, de exemplu, costul ridicat al nunților în care alcoolul avea un rol central și, în același timp, un mod de a-și legitima statutul altfel decât prin obiceiurile mai vechi ale cartierului.
Această țesătură de solidarități familiale, religioase și clientelare nu a rămas neschimbată. Revoluția din 2011 pare să fi zguduit-o: pluralizarea asociativă și politică de după acel moment a slăbit vechile rețele de clientelism, iar unele forme de organizare a muncii au început să se bazeze mai mult pe competențe individuale și pe reguli impersonale decât pe relații de patronaj. [1]
Această perspectivă este importantă și pentru că Manshiyat Naser a atras, de-a lungul timpului, foarte multă atenție din partea cercetătorilor, jurnaliștilor, artiștilor, organizațiilor internaționale și turiștilor – atât de multă, încât o recenzie recentă a cărții lui du Roy, semnată de Bénédicte Florin, observă că fascinația academică și mediatică pentru acest cartier a devenit ea însăși un obiect de studiu: cercetătorii se întreabă acum de ce anume Zabbaleenii au fost documentați atât de intens, comparativ cu alte comunități la fel de precare. Cartierul a devenit un spațiu asupra căruia cei din afară își proiectează speranțe și temeri: pentru unii este imaginea sărăciei urbane, pentru alții un model aproape ideal de economie circulară. Ambele priviri pot simplifica viața oamenilor de acolo. O comunitate nu devine mai puțin vulnerabilă doar pentru că este prezentată drept ingenioasă, rezilientă sau „campioană a reciclării”.
Mă gândesc că tot ce am scris până aici a fost, de fapt, o încercare de a răspunde la o singură întrebare mai veche în antropologie: ce anume separă „murdăria” de restul lumii, și cine trasează acea linie. Gunoiul nu e murdar prin natura lui, ci prin locul pe care îl ocupă, e materie ieșită din ordinea ei obișnuită, un lucru pe care societatea l-a scos din circuitul „curat” al vieții. Comunitatea Zabbaleenilor trăiește, literalmente, la granița acestei linii: în casele lor, ceea ce pentru restul orașului e murdărie de aruncat cât mai repede devine, prin muncă, materie utilă din nou. Poate de-asta cartierul lor stârnește un disconfort care nu ține doar de mirosuri sau de sărăcie, ci de ceva mai adânc, de faptul că acolo granița dintre curat și murdar, dintre valoare și deșeu, se vede mișcându-se sub ochii noștri, în loc să rămână fixă, așa cum ne place să credem că e.
Cred că tocmai de-aici vine și forța acelor imagini cu case decorate deasupra mormanelor de saci, cu antene și mici grădini pe acoperișuri: nu contrastul în sine, ci faptul că el ne arată o comunitate care refuză să locuiască doar de o parte a liniei. Oamenii de acolo nu trăiesc „în” gunoi, ci alături de el, într-un fel de coabitare atentă, aproape ritualizată, fiecare material își are locul lui, momentul lui de sortare, drumul lui mai departe. E o formă de ordine construită chiar din ceea ce restul lumii numește dezordine.
Un eseu fotografic realizat de Hammad Haider merge în aceeași direcție, invitându-l pe privitor să observe că ceea ce pare, la prima vedere, o acumulare întâmplătoare de resturi este de cele mai multe ori material deja sortat, împachetat și pregătit pentru vânzare. Camera lui se oprește și asupra semnelor mai discrete ale vieții de zi cu zi și ale aspirațiilor oamenilor de acolo: fațade decorate cu grijă, antene, aparate de aer condiționat, animale și mici ferme improvizate pe acoperișuri, detalii ușor de trecut cu vederea dacă privirea rămâne fixată doar pe gunoi.
Un alt eseu fotografic, al Clairei Thomas, alege un ton mult mai admirativ, aproape encomiastic, vorbind despre „cei mai buni reciclatori din lume”. E util pentru detaliile pe care le surprinde despre muncă, locuire, femei și copii, dar cred că trebuie citit cu o anumită circumspecție, nu pentru că imaginile ar fi false, ci pentru că un asemenea ton triumfalist riscă să transforme precaritatea într-un fel de spectacol al ingeniozității, lăsând impresia că sărăcia devine mai puțin gravă atâta vreme cât e povestită frumos.
Traiectoria lui Adham Al Sharkawy ilustrează această tensiune. Adham a mers pentru prima dată la școală la vârsta de 12 ani, fără să știe să scrie sau să citească. După obținerea certificatului de alfabetizare, a beneficiat de pregătire pentru a-și putea continua studiile, a obținut certificări în domeniul informaticii și a lucrat ca formator în programe de sănătate și reciclare. A petrecut aproximativ doi ani în Statele Unite, unde a urmat cursuri intensive de limba engleză și și-a aprofundat cunoștințele despre separarea deșeurilor la sursă. Ulterior, a participat în Anglia la un forum despre reciclare. După revenirea la Cairo, și-a continuat activitatea în Manshiyat Naser, în educație, formare și reciclare, fiind implicat, împreună cu alți tineri, și într-o inițiativă de colectare și valorificare a deșeurilor.
Adham organiza tururi ale comunității încă din 2008, când era adolescent. După întoarcerea sa, a continuat să le dezvolte, explicând vizitatorilor etapele colectării, sortării și reciclării și încercând să contracareze imaginea stigmatizantă a cartierului. Din 2022, a început să închirieze și un apartament pentru vizitatori, prezentat într-un reportaj din 2024 drept prima formă de cazare turistică din „Garbage City”.
Această inițiativă poate fi citită ca o formă de antreprenoriat, dar și ca o intervenție asupra modului în care comunitatea este reprezentată. Adham nu le arată vizitatorilor numai cum sunt reciclate materialele. El încearcă să revendice pentru membrii comunității dreptul de a explica, prin propria voce, locul în care trăiesc și sistemul economic pe care l-au construit.
Turismul rămâne însă ambivalent. Poate genera venituri și poate contesta stigmatizarea, dar poate transforma și viața comunității într-un obiect de consum pentru vizitatorii atrași de spectaculozitatea sărăciei. A prezenta cartierul drept o poveste neobișnuită despre oameni care „transformă gunoiul în aur” riscă să estetizeze precaritatea și să deplaseze atenția de la relațiile de putere care o produc. Diferența depinde de cine controlează narațiunea, cine beneficiază economic și dacă locuitorii sunt întâlniți ca experți și cetățeni ai orașului sau sunt priviți numai ca parte a unui decor exotic.
Traiectoriile lui Nabil William și ale lui Roumani Magdi arată, la rândul lor, că educația nu produce automat o ieșire liniară din reciclare. Nabil a mers pentru prima dată la școală la 11 ani, fără să știe să scrie sau să citească. După alfabetizare, a continuat studiile până la un liceu tehnologic, a devenit formator de teatru și arte și s-a implicat în activitățile educaționale ale comunității. Împreună cu alți tineri, a participat și la dezvoltarea unei inițiative de colectare și reciclare.
Roumani a început școala la zece ani, în condiții asemănătoare. A obținut certificări în informatică, a lucrat timp de doi ani ca formator în utilizarea calculatorului și și-a deschis ulterior propria afacere de colectare și valorificare a hârtiei. Achiziționarea unei camionete i-a permis să își extindă activitatea.
Aceste istorii nu ar trebui transformate în excepții inspiraționale care ar demonstra că sărăcia poate fi depășită prin ambiție individuală. O asemenea lectură ar ascunde programele comunitare, relațiile de sprijin și condițiile structurale care au influențat fiecare parcurs. Mai degrabă, aceste traiectorii arată cum educația, cunoașterea tehnică și experiența acumulată în comunitate pot fi combinate pentru a crește autonomia economică și capacitatea de organizare.
Ele arată și cât de artificială este opoziția dintre educație și munca de reciclare. Studiile nu îi îndepărtează în mod necesar pe tineri de comunitate și nici nu șterg cunoașterea dobândită în cadrul familiei. Le pot oferi instrumente pentru a dezvolta afaceri, pentru a negocia cu instituțiile, pentru a participa la proiecte internaționale, pentru a comunica public și pentru a revendica drept expertiză ceea ce, în discursul dominant, fusese redus la muncă informală și lipsită de calificare.
Relatările recente despre Irini Edel, Mina Nedi și Michael Nedi surprind o generație care își descrie mai deschis activitatea prin limbajul protecției mediului și al responsabilității față de oraș. Irini coordonează o echipă care recuperează plastic și vorbește despre munca sa ca despre o contribuție la reducerea poluării. Mina, absolventă de asistență medicală, a continuat să lucreze în afacerea familiei de reciclare a plasticului, activitate prin care își finanțase și studiile. Fratele său, Michael, studiază informatica și sortează plastic după cursuri, vorbind despre respectul prietenilor săi și despre mândria de a aparține comunității.
Aceste declarații despre apartenență, responsabilitate ecologică și respect pentru munca de reciclare trebuie luate în serios. Ele contrazic reprezentarea locuitorilor ca victime pasive ale sărăciei și arată capacitatea lor de a produce propriile interpretări asupra muncii și comunității. Totuși, ele nu pot fi generalizate și nici folosite pentru a susține că reciclarea a devenit pur și simplu o profesie aleasă în mod liber.
Mândria și constrângerea nu se exclud. O persoană poate recunoaște valoarea socială a muncii sale și poate dori să o continue, chiar dacă opțiunile sale au fost modelate de inegalitate. Poate investi într-o afacere de familie și, în același timp, poate fi afectată de lipsa protecției sociale, de stigmatizare sau de accesul inegal la alte oportunități. Agenția nu presupune absența constrângerilor. În cazul comunității Zabbaleen, ea se manifestă tocmai prin încercarea de a acționa asupra unor condiții pe care membrii săi nu le-au ales.
Pentru mine, Garbage Dreams a rămas, mai ales, un film despre felul în care valoarea poate fi văzută, ignorată sau luată de la cei care o produc. Gunoiul nu capătă valoare printr-un miracol și nici pentru că sărăcia i-ar face pe oameni mai inventivi sau mai rezilienți. Capătă valoare prin munca lor, prin cunoașterea acumulată în timp și printr-un sistem construit de generații.
Asta m-a făcut să mă gândesc nu doar la cine vede valoare acolo unde alții văd deșeuri, ci și la cine are puterea să controleze acea valoare. Cine decide cine colectează, cine reciclează, cine câștigă și cine este scos din circuitul economic? Comunitatea Zabbaleen apare în film ca o comunitate de experți, dar nu este suficient să spunem că expertiza lor a fost ignorată. Ea a fost cunoscută, recunoscută și chiar admirată internațional. Cu toate acestea, oamenii care au construit acest sistem au rămas, la nivel local, cu un acces limitat la resurse, la decizie și la recunoaștere reală.
Tocmai de aceea, mi se pare important să nu îi reduc nici la suferință, nici la ingeniozitate. Prima perspectivă îi transformă în victime lipsite de acțiune. A doua riscă să admire capacitatea lor de adaptare fără să mai întrebe de ce sunt obligați să se adapteze, în ce condiții o fac și cine beneficiază de munca lor.
Cred că acesta este lucrul care a rămas cel mai puternic cu mine. Garbage Dreams nu ne invită doar să privim altfel gunoiul. Ne obligă să ne uităm și la sistemele care decid ce este valoros și ce este inutil, ce formă de cunoaștere este considerată legitimă și ce oameni pot fi împinși la margine. Iar uneori, aceleași sisteme care declară anumite obiecte, munci și vieți lipsite de valoare ajung apoi să preia și să transforme în profit tocmai ceea ce au discreditat.
