BLOG 

Articol

„My 20th Century” - joc tip colaj pentru dizolvarea binarității

Ilinca Mănescu

Eram doar o fetiță când am învățat să muncesc eficient. În cursa performanței, statul degeaba, activitățile fără altă miză decât plăcerea, toate reprezentau doar timp pierdut, mă trăgeau înapoi. Rarele momente de pauză veneau cu frică și vinovăție. Dacă relaxarea mă vulnerabilizează prea tare? Dacă asta va fi greșeala fatală care mă va expune cu totul: mediocritatea mea, emoțiile copleșitoare, motivațiile iraționale din spatele acțiunilor mele?

M-am oprit atunci când nu mi-a mai fost frică să fiu cine sunt și am renunțat să mai încerc să ating standardele nepotrivite ale unei societăți care la rândul ei se teme de mine. De intensitatea emoțiilor mele. De intuiția mea. De sinceritatea mea.

Am recunoscut în filmul regizat de Ildikó Enyedi o invitație la joc pe care am acceptat-o. M-am simțit încurajată să-mi abandonez fidelitatea față de originea separării genurilor cinematografice, să decupez vederile fraților Lumière și fanteziile lui Méliès și să le lipesc una lângă alta după cum am chef. „My 20th Century” m-a ajutat să recuperez într-o manieră ironică, ludică, magică, senzorială o istorie din care noi, femeile, am fost excluse.

Dora și Lily sunt două surori gemene venite parcă dintr-un univers astral mai liber și întrupate în această realitate doar pentru a se distra jucând un joc al inadecvărilor dintre spiritul lor și statutul de femei în societatea de la 1900. Fiecare luptă pentru propria libertate, Dora folosind instrumentele atribuite stereotipic genului feminin, Lily pe cele atribuite genului masculin, ambele la fel de ineficiente.

Dora încearcă să evadeze în senzorial, cu delicatese, băuturi fine și sex, însă deși acest aranjament se dovedește avantajos pentru amanții ei, pe ea o lasă mereu nesatisfăcută. Faptul că la rândul ei își obiectifică partenerii nu reușește s-o elibereze de statutul de obiect pe care ea însăși îl ocupă. Conversațiile, jocurile, sexul, totul se întâmplă după reguli menite să-i pună pe bărbați în rolurile active, decizionale. Dora, cu nevoile ei, rămâne invizibilă chiar și atunci când ea este cea care inițiază interacțiunile.

Mi-a rămas în minte scena de sex de pe vasul de croazieră când Dora îi arată lui Z pas cu pas cum s-o dezbrace, jupa, jartiera, chiloții, ba chiar îl mai ajută și ea, se poziționează, practic îi facilitează absolut tot, în timp ce el se concentrează strict pe plăcerea proprie, fără nicio remușcare. Tot fără nicio remușcare, ea pleacă imediat să facă sex cu altul, auzim sunetele din offscreen, însă aflăm doar despre orgoliul rănit al lui Z, nimic sigur despre satisfacția Dorei.

Dacă Dora cea pragmatică apelează la înșelătorii și manipulare pentru a pune mâna pe putere, Lily cea idealistă încearcă să schimbe radical accesul la resurse prin revoluție și violență. La fel ca sora ei, îmbracă o haină nepotrivită. Incapabilă să ia viața unor oameni, se trezește încercând să dezamorseze bomba cu care ar fi trebuit să arunce în aer o instituție publică.

În opoziție cu hedonismul Dorei, motivația ei este datoria. Abnegația cu care Lily se dedică dreptății sociale are ceva ascetic. Senzorialul e suprimat pentru a-i permite să trăiască exclusiv în lumea ideilor. Sexualitatea ei pare infantilă, neexplorată iar sexul cu Z seamănă mai degrabă cu un viol. Ea se oferă doar prin faptul că nu fuge, iar el o manevrează cu gesturi brutale, îi sfâșie hainele, o aruncă pe un fotoliu. E clar un proces tranzacțional acolo, unde sexul, aproape punitiv, plătește pentru altceva.
Părerea mea e că plătește pentru independența ei față de falus, obiectul dorinței și scopul suprem al femeii, după cum afirmă personajul lui Otto Weininger în pledoaria pe care o ține în cadrul unei conferințe feministe. Dar este independența față de falus un semn al frigidității (concept misogin înțeles ca prețul plătit de femei pentru accesul în lumea „masculină” a ideilor) sau dovada unei sexualități alternative?

Încercând să definească femeia cu instrumente iluministe, Weininger o cataloghează drept alogică, amorală, lipsită de ego, dezinteresată de idei și estetică de tipul male gaze, complet subordonată instinctelor sexuale. Pe principiul „cogito ergo sum”, el ajunge la concluzia că femeia nu există. Ceea ce pare a fi o contradicție este de fapt o realitate. Într-o societate construită după nevoi și principii masculine, femeile sunt condamnate la impostură și reflectate într-o oglindă care deformează.

Binaritatea are un rol clar de separare. Separarea conduce la opoziție și opoziția la luptă. În urma luptei, cineva o să fie automat asuprit sau exploatat, considerat inferior, își va pierde drepturile și libertățile. Binaritatea duce la exces, inegalitate și suferință. Ca alternativă, uniformizarea este și ea o formă de opresiune. În schimb, diversitatea se opune binarității fără să oprime, fără să pună în pericol libertatea personală și autenticitatea.

Personal cred că genurile nu sunt atât de bine delimitate, ci se întrepătrund, se combină în diferite proporții și alcătuiesc formule unice, situate oriunde pe spectrul dintre masculin și feminin. Însă în lupta dintre sinele nostru autentic și modurile în care suntem socializate să ne comportăm ajungem să pierdem o parte din trăsăturile noastre definitorii.


Am devenit conștientă de asta în interacțiunea cu actuala mea parteneră. Amândouă socializate ca femei, fără nicio dorință de a cădea în vechile stereotipuri de gen care justifică întrebări de tipul „cine e bărbatul în relație?”. Așa mi-am conștientizat împietrirea. Toate mecanismele anchilozate, în afara celor de suport și îngrijire. Zero inițiativă. Zero dorințe. Zero creativitate. Aveam tot spațiul să mă desfășor și în loc să fiu entuziasmată eram terifiată. Trebuia să întind mâna peste un zid înalt de aproape douăzeci de ani și să văd dacă mai găsesc pe cineva dincolo.

A fost o căutare anevoioasă și lungă, dar a meritat. Mi-am dat seama că nu sunt slabă, ci slăbită. Că forța mea interioară e comparabilă cu a oricărei persoane pe care în trecut o credeam indispensabilă. Să se bage pentru mine, să mă apere, să mă valideze, să-mi ofere plăcere. Că eu la rândul meu pot să ofer toate lucrurile astea altcuiva. Că pot să le primesc ca pe un cadou, fără să depind. Că sunt fluidă și pot să mă joc din nou, pentru că nu-mi mai e frică.

La fel ca Dora și Lily, am jonglat cu stereotipurile, m-am oglindit în toate suprafețele, apoi mi-am reunit identitățile și m-am întors la sinele meu adevărat, care nu are gen, ci doar forță, poftă de viață și dorință de comuniune.

Ilinca Mănescu (n. 1990, Buzău) a absolvit cursurile UMF „Carol Davila” și recent pe cele ale UNATC „I.L. Caragiale”. A participat la atelierele „Creative Writing Sundays” și la programul „Prima Carte”. A debutat în noiembrie 2021 cu romanul „Copiii Ecosistemului”, publicat la editura Nemira, în colecția „n’autor”. A publicat proză scurtă în „Revista de povestiri” și în antologiile de proză scurtă „KIWI” și “Retroversiuni”. A fost finalistă a concursului „Write a Screenplay for” 2022, organizat de Asociația Cinemascop cu sprijinul HBO Europe. A scris articole pentru Scena9 și PressOne. Din 2022 este membră a Cenaclului X, unde scrie poeme feministe și anticapitaliste.

Sezonul 5 F-SIDES se numește Feelings.zip – O arhivă feministă a sentimentelor. Ne dorim să chestionăm, discutăm și decodificăm alături de public sentimentele și trăirile, plasându-le între expresia lor socială și felul în care sunt mediate de experiența cinematografică.

Se întâmplă între aprilie 2024 și ianuarie 2025 în București, Timișoara și Cluj.

Urmărește-ne pe Instagram și Facebook.