Pentru a înțelege mai bine ce ne îngrădește libertatea în spații și cum o recuperăm, ne-am întâlnit într-o zi de joi călduță la Make a Point pentru un focus grup cu mai multe femei și persoane non-binare, cărora am vrea să le mulțumim pentru timp și deschidere: Antonella Lerca-Duda, Norvina Bucurovici, Paulina, Paul Dunca/Paula Dunker, Andrada Cilibiu, Corina Sucarov, Oana Maria Zaharia, Ada Galeș, și Mara Cioroianu.
Hey, pisi! este un proiect de intervenție culturală pe tema hărțuirii stradale și în spațiul public, inițiat în 2020 de regizoarea Ilinca Prisăcariu. Proiectul cuprinde o serie de activități pluridisciplinare, care include ateliere informaționale și ateliere de creație (poezie, proză și artă vizuală) destinate tinerilor și adolescenților, o expoziție publică, precum și o serie de episoade video lansate pe platformele de social media ale proiectului, cu scopul de a deschide dialogul și de a propune soluții active de combatere a fenomenului de hărțuire din România. O nouă etapă a proiectului o constituie colaborarea cu F-SIDES din care rezultă prezentul articol, precum și expoziția foto „Public. Privat. În corp”, creată de fotografa Elena Bolintiru, care a putut fi urmărită în perioada 9-15 august, la Eforie Colorat în cadrul proiecțiilor F-SIDES, și între 14-21 septembrie la București, la Apollo 111.
F-SIDES este un cineclub bilunar female gaze care își propune să popularizeze munca femeilor regizor și să răspundă sexismului atât din spatele cât și din fața camerei de filmat. Este la a doua ediție în București, cu proiecții pop-up în alte orașe din țară. Prin intermediul filmelor, al discuțiilor tematice care le acompaniază, și prin materiale precum acest articol, F-SIDES vrea să exploreze diverse subiecte care conturează viețile femeilor și lentilele lor asupra lumii. Colaborarea cu Hey, Pisi! a apărut în cadrul temei lunii iunie “Recuperarea Spațiilor”, unde voiam să înțelegem mai bine cum se simt femeile în spațiul public, în localitățile unde trăiesc, sau în explorarea unor teritorii noi, atunci când hărțuirea stradală este în continuare o problemă persistentă cu care creștem toate.
Pentru a înțelege mai bine ce ne îngrădește libertatea în spații și cum o recuperăm, ne-am întâlnit într-o zi de joi călduță la Make a Point pentru un focus grup cu mai multe femei și persoane non-binare, cărora am vrea să le mulțumim pentru timp și deschidere: Antonella Lerca-Duda, Norvina Bucurovici, Paulina, Paul Dunca/Paula Dunker, Andrada Cilibiu, Corina Sucarov, Oana Maria Zaharia, Ada Galeș, și Mara Cioroianu.
Powered by Avon
Context
Până în anul 2018, legea 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați nu făcea nimic altceva decât să ofere o definiție hărțuirii sexuale, fapt ce nu ajuta concret la combaterea fenomenului: „[…] situația în care se manifestă un comportament nedorit cu conotație sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea demnității unei persoane și, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor”.
În urmă cu câțiva ani, deputata independentă Oana Bîzgan depunea în Parlament o inițiativă legislativă ce avea să devină Legea 232/2018, o completare a legii 202/2002, care schimba puțin regulile jocului. Legea interzice hărțuirea, hărțuirea sexuală sau hărțuirea psihologică, atât în public, cât și în privat. Pe lângă faptul că le interzice, le și sancționează cu amenzi între 3.000 lei și 10.000 lei. Doi ani mai târziu, legea 167/2020 aduce o nouă completare, care interzice și sancționează inclusiv hărțuirea la locul de muncă. De ce sunt aceste lucruri importante? Pentru că au reprezentat un pas extrem de necesar în combaterea activă a unui fenomen dureros de normalizat în România.
Statisticile la nivelul țării noastre (puține, de altfel – singurele date cu privire la hărțuirea în spațiul public ne sunt oferite de către cercetătoarea Simona-Maria Chirciu) spun că 95% dintre femei au fost hărțuite pe stradă, 61% au fost hărțuite în mijloacele de transport în comun, iar 58,6% dintre respondente spun că nu le apără nimeni de hărțuitori (studiu aplicat pe 1694 de femei din România, cu vârsta între 18 și 65 de ani).
Dacă nu știai până acum de lucrurile astea, este pentru că, din păcate, nu s-au organizat campanii publice de informare și de combatere a fenomenului de hărțuire, mai ales în spațiul public. Motivul ne este foarte cunoscut, pentru că, cel mai probabil, ni l-am spus și noi la un moment dat: nu e chiar atât de grav.
Alături de Antonella Lerca-Duda, Norvina Bucurovici, Paulina, Paul Dunca/Paula Dunker, Andrada Cilibiu, Corina Sucarov, Oana Maria Zaharia, Ada Galeș, și Mara Cioroianu, am dezbătut, comparat și mapat zone, perioade ale zilei și obiecte care ne fac să ne simțim mai mult sau mai puțin în siguranță în București. Discutând, am aflat cum am experimentat hărțuirea în moduri asemănătoare și ce a fost diferit; ne-am imaginat cum ne-am simți dacă hărțuirea n-ar mai fi, dar ne-am și pregătit cu sfaturi despre cum o să procedăm data viitoare când, inevitabil, o să se mai întâmple.
Orașul
Orașele noastre sunt construite în așa fel încât, dacă nu ești bărbat cis, alb, heterosexual, e destul de complicat să exiști zi de zi în spațiul public într-un mod sigur sau relaxat. Tensiunea începe de la cele mai mici și aparent neînsemnate detalii, cum ar fi trotuarele, iluminatul stradal sau rețeaua de transport public, până la magazine, blocuri, sau servicii publice. Asta pentru că orașele noastre sunt construite de și pentru bărbați, iar acest lucru face ca siguranța în spațiul public pentru femei și persoanele din minoritățile sexuale, etnice, religioase să devină o grijă majoră. Poate suna exagerat că zicem asta? Dar dacă până acum nu ai simțit frică când ai ieșit să-ți cumperi țigări, dacă nu te-ai gândit de două ori înainte să te duci singur noaptea acasă, sau nu ai cărat după tine schimburi de haine doar pentru drumul de întoarcere, listen in. Străzile (sau autobuzele, sau parcurile) nu se simt la fel pentru toți.
În discuțiile noastre despre spațiul public, deși experiențele participantelor sunt diverse, duc toate cam la aceleași concluzii: hărțuirea îți pune mereu siguranța sub semnul întrebării, iar vigilența ta este cronică, obositoare și frustrantă. Comportamentele incomode, violente și neconsensuale ale altora îți creează anxietate, un nod în gât, și o stare de alertă chiar și în cele mai frumoase zile. Ne-am obișnuit să anticipăm lipsa de consimțământ, iar stresul cauzat de asta bâzâie mut în fundal, încât e greu să te bucuri cu totul de împrejurimile tale. Asta strică multe experiențe mici, dar importante: orașul liniștit când se face dimineață, vacanțe singură, drumul mai scurt dar lăturalnic, mirosul unui parc noaptea, explorări solitare în cartiere noi, drumuri fără ținte fixe, lejeritatea de a-ți lăsa telefonul acasă. Toate cele din urmă sunt situații în care s-a instalat panica pentru că ne urmărea cineva. În multe cazuri, hărțuirea poate lăsa urme destul de adânci asupra persoanelor care o experimentează. Asta ne lasă cu niște întrebări mari și la fel de frustrante: Eu nu agăț băieți pe stradă, ei de ce cred că au dreptul? Spațiul personal din jurul unui bărbat e respectat ca un fel de aură care îl înconjoară, spațiul meu privat de ce e încălcat? De ce sunt văzută mai întâi ca un obiect al proiecțiilor lor sexuale și nu ca un om? Sau, în cuvintele Corinei, „cine se cred ei să îmi provoace mie stări?”
Urbanismul feminist este o mișcare ce propune activ modificarea spațiilor publice în așa fel încât să diminueze din impactul negativ asupra traiului femeilor și minorităților (cum ar fi de exemplu prin extinderea iluminatului stradal, lucru care reduce numărul de evenimente de hărțuire pe timp de noapte). Dar acesta fiind un subiect încă îndepărtat de politicile publice din țara noastră, am început să disecăm pas cu pas cum se simte Bucureștiul și, mai ales, cum ne simțim noi în București.
Safe vs. unsafe / Ziua vs. noaptea
Ne gândeam la ce locuri din București percepem a fi mai safe, și s-au listat: Vatra Luminoasă, Herăstrău, pasajul de la Universitate și ruta ultracentrală de cluburi, parcul Izvor sau alte zone de familiști. Gândindu-ne la zone care clar nu sunt safe, nu prea ne-au venit idei, pentru că agresiunile s-au întâmplat și pe lângă casă (trei dintre noi au fost urmărite în cartier până la intrarea în bloc), și în autobuze pline de oameni (pipăieli, masturbări, și inclusiv mușcături fără ca ceilalți pasageri să intervină), deci unsafe poate fi oriunde, mai ales dacă este noapte.
Pe timpul zilei, zgomotul orașului, aglomerația și agitația par să mai diminueze sau să acopere riscul hărțuirii. Ai locuri în care să intri, oameni la care să apelezi, și „zgomotul te face să te simți cumva ascunsă” (P.). Și muzica din căști poate funcționa ca o protecție, cel puțin sonoră, împotriva remarcilor de genul „hey, pisi, ce ți-aș face”. Ziua sunt mai mulți oameni pe stradă, e trafic, sunt mai multe mașini de poliție – cresc șansele ca, dacă s-ar întâmpla, oamenii să intervină. Doar că de cele mai multe ori, oamenii din jur sunt destul de pasivi, iar majoritatea intervențiilor susțin hărțuitorul și/sau blamează victima. Ziua poți intra în magazine pentru a evita sau chiar scăpa dintr-o situație periculoasă. Dar ceea ce funcționează ca safe space pentru unele persoane, poate reprezenta exact opusul pentru altele.
Pentru femeile cis, magazinele deschise sunt o sursă de refugiu. Dar acest refugiu nu se extinde în același fel și femeilor trans, unde angajații magazinelor devin ușor chiar abuzatorii (iar ideea cum că nevoile clientului primează dispare subit), sau oamenii de pe stradă nu ezită să își continue hărțuirea în alimentară știind că probabil nu o să fie opriți de martori. Și pentru Norvina și pentru Antonella, hărțuirea printre raioane sau pe la tejghele a fost o combinație sinistră în care omul le și insulta, le și cerea numărul de telefon, iar spațiul închis devenea mai degrabă claustrofobic. Dacă probezi haine la secțiunea de femei, privirile urâte cresc cu atât mai mult, motiv pentru care Norvina preferă să cumpere în SH și să evite mallurile.
Noaptea, dinamica din oraș se schimbă. Nu mai există zgomotul care să te acopere, nu mai sunt magazine deschise, poliția este din ce în ce mai absentă, iar iluminatul stradal lasă de dorit în multe zone din București. Deși nu știi dacă alții te-ar ajuta, măcar prezența mulțimii din timpul zilei și a ochilor lor monitorizanți descurajează abuzuri mai serioase. Pe de o parte, liniștea nopții poate aduce cu sine un soi de calm, pentru că ritmul orașului încetinește. Totuși, ritmul mersului nostru se grăbește. Persoanele predispuse la hărțuire adoptă o serie de extra-măsuri-de-protecție, fie că e vorba de mijloacele de transport alese, traseul, lucrurile pe care le ai în geantă sau pe tine. Nu se pleacă de acasă fără telefon cu baterie ca să poți să dai share location sau să suni pe cineva, se aleg doar rutele bine iluminate și cât mai aglomerate, se mai iau haine de schimb sau de acoperit – eșarfe, jachete, glugi – sperând că o să șteargă interesul (ghici ce, nu schimbă mare lucru), sau se dau telefoane false către apropiați, ca potențialul atacator să știe că poți să urli o adresă și o descriere în telefon. Eviți să pleci acasă pe jos pe tocuri pentru că nu poți să alergi, îți acoperi forma sânilor, cari pepper spray, regreți că nu ai făcut cursul ăla de auto-apărare. Cele mai nesigure zone pe timp de noapte au reieșit ca fiind parcările și parcurile, pentru că par a fi locurile ideale pentru stat la pândă. Și nu doar pentru că par, ci sunt.
Noaptea, muzica nu mai e o soluție bună, căștile îți acoperă sistemul de alertă. În schimb, apare un alt prieten bun (și recent): trotineta. Aproape toată lumea de la focus grup a simțit că trotineta electrică sau bicicleta le conferă cea mai mare siguranță, atât pe timp de zi, dar mai ales pe timp de noapte. Corina spune că se simte rapidă, de neatins, și automat cu mai puține griji.
Prezența poliției, deși ar trebui să ofere un sentiment de siguranță, în majoritatea cazurilor se dovedește a fi inutilă, pasivă, ba chiar să iau în derâdere plângerile victimelor.
Cu toatele încercăm să ne găsim bulele noastre safe în București – locuri, localuri, și drumuri pve care le știm bine și poate unde o să mai dăm de prieteni. Între timp, căutăm alte moduri prin care să lăsăm orașul să ne vrăjească, unele care nu implică flaneurismul nocturn.
Când ești mică e mai des și mai intens
Poate cel mai sinistru consens la care am ajuns între noi a fost că hărțuirea s-a rărit mult odată cu vârsta. Având în vedere că participantele grupului sunt în zona de vârstă 19-35 ani, atunci când ne referim la vârste mai mici, vorbim de fapt despre când eram minore. Nu e bolnăvicios că bărbați care “vor și ei la urma urmei să agațe femei, doar e normal” țintesc, de fapt, copile?
Simțim hărțuirea stradală de la 13 ani sau mai devreme, iar stalking-ul a început chiar din fața școlii. Frica e un sentiment îngrozitor, pe care dacă l-ai internalizat într-o perioadă formatoare, cu greu renunți la el. Tot în adolescență și preadolescență apar experimentele cu felul în care arăți. Pe de o parte, speri că dacă te îmbraci mai androgin, acoperit, lălâi, nu o să se mai ia nimeni de tine. Pe de altă parte, e momentul în care vrei să aflii cum se simte sexy, și se marchează începutul unei serii lungi de tentative mai mult sau mai puțin penibile în hindsight, prin care cu toții descoperim cum să fim dezirabili pentru ceilalți. Astăzi (trecute de copilărie), să zicem că androginitatea ne mai scapă de atenția nedorită câteodată, deși atrage alți ochi răi pentru că nu ești heteronormativă, sau chiar pentru că nu te prezinți ca un obiect al proiecțiilor lor sexuale (who are you to divert the male gaze?); în copilărie, camuflarea nu funcționa mai deloc, parcă hărțuitorii miros o fată tânără și vulnerabilă chiar dacă se acoperă cu un hanorac, iar cu tentativele sexy clar nu scăpai. La un moment dat și internalizezi acest male gaze:
E cumva și îmbucurător dar și foarte trist că astăzi, cu o privire mai tăioasă și un mers mai hotărât, sau poate doar fără vulnerabilitatea adolescenței, putem să ne simțim mai în control să ne protejăm. Deși nu știi niciodată de după ce colț poate să apară un hărțuitor, măcar nu mai e așa frecvent, și nici atât de intens; cele mai nasoale evenimente, cum ar fi atingeri, stalking, sau oameni care se masturbează la tine, s-au întâmplat când eram mai mici.
“Faci poliție cu tine însuți” (O.) sau fac alții
Cazurile de hărțuire – mai ales cele grave – au loc indiferent de ce porți, și poate doar cele verbale (acel „ce țâțe ai”) cresc dacă ești îmbrăcată sexy. Deși știm asta, creierul nostru speră că există niște reguli, dorește control și își dezvoltă un mic polițist intern; așadar, chiar dacă acum te simți mai sigură pe tine, tot îți repeți în oglindă ce îți spunea mama ta: „unde pleci așa transparentă și mulată?”
Unde e public, unde e privat: trenuri, mașini și internet
Mașinile sunt un loc straniu; taxi, uber, cușete de tren, sunt locuri care aparțin spațiului public, dar pe care unii dintre utilizatorii lor aleg sa le trateze ca pe spații private în care să te prindă. Peste Antonella, în cușeta încuiată, a intrat noaptea controlorul cu alți câțiva bărbați, și nu cu intenția de a-i verifica biletul. De riscurile autostopului nici nu mai are rost să povestim. Alte fete au trebuit să-și lase numărul de telefon la șoferi de uber, pentru că era o alternativă mai bună decât să afle ce se întâmplă dacă ei se enervează la refuzurile repetate și le încuie în mașină. Mașina e un spațiu în care șoferii se simt în siguranță, în control, și le e mai ușor să fie abuzivi. Asta transformă taxiurile într-o monedă cu două fețe, având în vedere că sunt și varianta noastră de a ne proteja prin a nu merge noaptea singure pe stradă. Ai zice că autobuzele ar fi mai ok având în vedere că sunt pline de potențiali martori, dar Marei i se făceau semne cu limba chiar de un bărbat care își ținea copilul de mână, Antonella și Paula erau abuzate verbal, iar Andrada a fost mușcată fără să intervină nimeni.
Mai e un loc public, așa ca strada, dar care nu e tratat ca atare: internetul. Avem o lege prin care hărțuirea, violența, urmărirea și amenințările online trebuie tratate ca o formă de violență domestică dar, evident, asta încă nu oprește trollii. Cel mai ciudat este când cele două spații se intersectează iar oameni de pe stradă își continuă hărțuirea online, sau invers – e.g. te găsesc pe Facebook după ce nu le-a ieșit în club, sau te urmăresc pe stradă după ce te-au văzut pe net (Antonella primea pe messenger poze cu ea în fața blocului în care locuia și nu a scăpat de stalker până când nu s-a mutat). Ca să nu mai vorbim de unsolicited dickpics, echivalentul digital al masturbării stradale (la care am aflat că aproape jumătate dintre noi au asistat).
Importanța educației
Per total, hărțuirea se află pe un spectru care începe de la „gestionabil” și se termină la „grav”, dar e perpetuu stresant. În varianta mai light ai catcalling, în cea gravă cineva încearcă să îți taie sânii. Între ele ai și tot felul de alte zone gri, cum ar fi cei care te forțează să fi politicoasă și să îți pierzi timpul, care te abordează „frumos” și se țin după tine, pe care dacă îi refuzi mai răspicat încep să facă urât. Poate la sfârșit n-ai fost insultată, dar jumătatea aia de oră e a ta și cineva ți-o ia dintr-un moft pentru că te vede pe stradă ca pradă. După cum explică fetele din grup, suntem crescuți cu mai multe idei care duc la tupeul ăsta de a te băga peste ziua și spațiul unei femei. De mici ni se spune că dacă băieții trag o fată de păr sau o împing înseamnă că o plac; în general copiii sunt încurajați să își dea cu părerea despre femei pe stradă, chiar dacă un „uite mami ce frumoasă e fata” inocent duce la priviri nedorite mai târziu în viață. După aceea se zice că refuzul reprezintă de fapt o încurajare voalată, că „te plângi, dar îți place” și consimțământul (a îl cere sau a îl da) e un turn-off, mai ales că un mascul feroce și-o dorește pe femeia virginală care mai întâi spune nu și nu, nu pe cea „ușuratică” care și-ar da consimțământul informat, poate din prima. Consimțământul ca turn-off a fost internalizat și de multe femei, după decade de povești de dragoste stalkerish prezentate drept romantice.
Toate situațiile astea ne fac să ne modificăm stările, comportamentele, și relația cu spațiile în care trăim chiar dacă nu vrem. Unele dintre noi ne acoperim mai mult, explorăm mai rar. Altele ne luăm resting-bitch-face-ul sau atitudinea de divă de neatins. Încercăm prin încredere în sine să re-ocupăm spații, momente ale zilei, și mici bucurii pietonale de la care am fost excluse prin intimidare. Dar totuși ne întrebăm serios, oare cum am fi, dacă hărțuirea n-ar mai fi?
Cum ar fi?
Intervenții
Din copilărie suntem învățați și învățate să „nu ne băgăm acolo unde nu ne fierbe oala”. Dar când oala cuiva fierbe violent în fața noastră, riscă să facă extrem de mult deranj și chiar să devină periculoasă. Să stăm și doar să privim de pe margini ne face părtași la dezastru.
Parte enormă din „propovăduirea” culturii hărțuirii o reprezintă lipsa de reacție. „Nu e mare lucru” / „Dar ce i-a făcut?” / „Și-a cerut-o” / „Cum să ieși așa pe stradă” – au devenit un soi de mantre sexiste și lipsite de empatie, care adâncesc un cult patriarhal extrem de nociv. Pe acest principiu, martorii ori trec cu vederea, ori se distrează, ori judecă victima, punând și mai multă presiune pe aceasta într-un moment care este deja extrem de vulnerabil. Multe persoane nu intervin din nepăsare, altele din pură dezinformare.
Iată aici un ghid scurt și util de la Organizația Hollaback! de folosit atunci când asiști la un episod de hărțuire. Se numește The 5 D’s of bystander intervention – o serie de 5 pași de urmat atunci când observi că cineva din jurul tău are nevoie de ajutor (mai ales într-o situație evidentă și/sau potențial periculoasă, în care nu își poate exprima clar nevoia), sau dacă ți se solicită ajutorul.
DISTRACT – intră în discuție cu victima, pe un subiect oarecare, cum ar fi să ceri diverse indicații, să te bagi fizic între hărțuitor și victimă sau să scapi ceva pe jos. În felul acesta vei distrage atenția de la eveniment.
DELEGATE – găsește pe cineva într-o poziție de autoritate și cere-i ajutorul, fie că e șoferul de autobuz, un chelner sau o persoană de la pază.
DOCUMENT – documentează situația cu ajutorul telefonului, dar asigură-te că poți face acest lucru în siguranță.
DELAY – după ce s-a consumat evenimentul, verifică dacă persoana hărțuită este în regulă, în siguranță și dacă are nevoie de ajutor.
DIRECT – intervenție directă: adresare către hărțuitor. Verifică să fii în siguranță, folosește un ton ferm și clar.
Cum să răspunzi dacă experimentezi pe propria piele
În primul rând, trebuie să înțelegi că nu este vina ta. Nu există o rețetă sau un mod potrivit de a răspunde la hărțuirea din spațiile publice. Dar există un mic ghid care te poate ajuta în astfel de situații:
Safety first. Ai încredere în instinctele tale. Nu există bine sau rău aici. E ok și dacă nu reacționezi – tu decizi ce e mai bine pentru tine.
Recuperează-ți spațiul. Impune limite. Adresează-te direct hărțuitorilor, spune-le exact ce vrei să facă. Uită-te în ochii lor și spune-le pe un ton ferm și clar că nu e ok ce fac. Sau orice se simte natural pentru tine. Orice ai face, nu îți cere scuze și nu intra în vorbă cu ei după ce ai setat niște limite.
Implică-i pe cei din jur. Spune-le ce se întâmplă și ce pot face ca să te ajute. Fă-te auzit/ă într-un mod clar și specific. Oferă detalii despre hărțuitori, pentru a fi ușor de identificat. Cere ajutor. Spune-le ce ai avea nevoie, să stea cu tine sau să sune la poliție. E perfect în regulă să ceri ajutor. Nu e un semn de slăbiciune.
Documentează situația. Dacă consideri că ești în siguranță, fă poze, filmează sau înregistrează. Sau roagă un martor să facă asta. Documentează tot – persoana care te hărțuiește, numărul lor de înmatriculare, locația în care se întâmplă. Poți utiliza asta ori în raportarea incidentului, ori pentru a povesti mai departe întâmplarea. Totuși, hai să revenim la primul sfat. Dacă nu se simte ok pentru tine, nu trebuie să faci asta.
Fă-ți strategii de recuperare.
Ori un ritual, ori o mantră pe care să ți-o repeți și care să te ajute să te recalibrezi cu tine și cu ceea ce simți – adu-ți aminte că nu e vina ta și că nu există un răspuns perfect pentru un episod de hărțuire. Vorbește cu cineva apropiat.
Și nu în ultimul rând, dacă simți că e too much, caută să te implici activ în combaterea fenomenului, chiar dacă e o simplă discuție la un cico cu cineva din familia ta care crede că hărțuirea nu e chiar așa mare lucru. Ori cu o postare pe social media. Ori cu ce dorești și simți tu. De asemenea, ne poți scrie și nouă. Pe pagina de instagram a Hey, pisi! găsești un formular anonim pentru povești.
Aceste sfaturi sunt preluate dintr-o serie de tips and tricks oferite de Organizația Hollaback (care activează la nivel mondial pentru a combate fenomenul hărțuirii). Mai multe detalii poți găsi aici și aici. Iar aici ai pagina Hollaback România.
