După proiecția documentarului „The Gleaners and I”, de Agnès Varda, am rămas la discuții pornind de la una dintre întrebările cele mai simple pe care le deschide filmul. Mai există astăzi spicuirea? Mai există oameni care merg pe câmp după recoltă și adună ceea ce a rămas?
Nu am ajuns la un răspuns definitiv. Mai degrabă, ne-am dat seama cât de puțin știm despre aceste practici. Din experiențele povestite de oamenii prezenți și din alte conversații purtate înaintea proiecției, pare că spicuirea continuă în unele zone rurale. Nu neapărat sub acest nume și nu ca practică organizată. Oamenii merg după recoltă și adună ce a rămas. Uneori au acordul fermierului. Alteori există o înțelegere tacită între vecini, rude, localnici și proprietarii terenurilor.
Este o practică greu de documentat tocmai pentru că funcționează prin relații locale și reguli nescrise. Nu știm în ce zone mai există, cine participă, în ce condiții sau ce cantități de hrană sunt recuperate. Nu știm nici dacă oamenii ar recunoaște cuvântul „spicuire” ca descriere a ceea ce fac. Poate că, pentru ei, nu este o practică separată, ci pur și simplu ceva firesc. Produsele au rămas pe câmp. Cineva le poate folosi. Altfel se pierd.
Din punct de vedere juridic, situația este destul de diferită în România și în Franța. În Franța, spicuirea are o istorie juridică veche. Un răspuns oficial al Ministerului francez al Agriculturii, publicat de Adunarea Națională în 2017, arată că dreptul de a spicui este legat de un edict regal din 1554 și că practica este permisă numai după încheierea și ridicarea recoltei. Spicuirea trebuie să aibă loc în timpul zilei, fără folosirea unor unelte și pe terenuri care nu sunt împrejmuite. Pot exista și hotărâri locale care limitează practica. Chiar dacă acordul expres al proprietarului nu este prezentat în toate situațiile drept o condiție absolută, autoritățile franceze recomandă contactarea acestuia, inclusiv pentru a verifica dacă recoltarea s-a încheiat cu adevărat. [1]
Legislația franceză face și o distincție între spicuire și alte practici. Spicuirea înseamnă adunarea de pe sol a produselor rămase după recoltă. Nu include culegerea fructelor sau legumelor încă prinse de plante, care poate fi considerată furt, și nici recuperarea produselor rămase în pomi sau pe vița-de-vie, care ar putea constitui o a doua recoltă. De asemenea, folosirea greblelor sau a altor instrumente schimbă natura juridică a practicii. Cu alte cuvinte, faptul că un produs se află încă pe un teren agricol nu înseamnă automat că poate fi luat.
În România există un cadru general privind reducerea risipei alimentare și redistribuirea surplusului, dar nu există o reglementare specifică prin care persoanele să primească un drept general de a intra pe terenuri agricole după recoltă și de a aduna produsele rămase. Spicuirea nu este definită ca practică distinctă, iar accesul pe teren continuă să depindă de acordul proprietarului sau de o înțelegere directă cu fermierul.
Legea nr. 217/2016 privind diminuarea risipei alimentare, modificată substanțial prin Legea nr. 49/2024, obligă operatorii economici din sectorul agroalimentar să ia măsuri pentru prevenirea și reducerea risipei. Legea stabilește o ierarhie. Mai întâi trebuie prevenită apariția surplusului. Urmează vânzarea cu preț redus, redistribuirea alimentelor pentru consum uman prin transfer gratuit sau comercial, folosirea anumitor produse pentru hrana animalelor și, abia ulterior, valorificarea prin compost, biogaz sau alte forme de gestionare a deșeurilor. [2]
Normele metodologice actualizate în 2024 intră și mai clar în zona producției agricole. Ele prevăd măsuri de reducere a pierderilor înainte de recoltare, dar și forme de valorificare după recoltare, precum transferul gratuit, comercializarea, compostarea sau producerea de biogaz. Normele menționează inclusiv redistribuirea surplusului și a produselor vegetale refuzate pe piață din motive estetice către operatori receptori sau către consumatorii finali. [3]
Acest cadru creează posibilitatea recuperării organizate a surplusului, dar nu reglementează spicuirea individuală. Legea vorbește despre responsabilitățile operatorilor economici, despre transfer, trasabilitate și siguranță alimentară. Nu stabilește însă că o persoană poate intra din proprie inițiativă pe un teren privat și poate lua produsele rămase acolo. În lipsa unei reglementări specifice, relația cu proprietarul rămâne esențială.
Cea mai apropiată formă organizată de recuperare a surplusului agricol despre care am discutat este campania „Culege Binele”, desfășurată în 2026. Campania colectează fructe, legume și alte produse de sezon de la fermieri, cooperative, producători și depozite și le redistribuie către persoane care au nevoie de sprijin.[4]
Este însă o diferență importantă între această campanie și spicuire. Într-o campanie organizată, surplusul intră într-un circuit instituțional. Există transport, selecție, depozitare, trasabilitate și responsabilități clare. În cazul spicuirii, traseul este mult mai direct. Ceva rămâne pe câmp și cineva îl recuperează. Există mai puțină infrastructură, dar poate exista o negociere mult mai complicată în jurul accesului, proprietății și dreptului de a lua ceva ce nu mai este valorificat.
Știm că în România există situații în care cantități foarte mari de cartofi, varză, țelină sau alte legume rămân pe teren. Uneori prețul este atât de mic încât nu mai acoperă costul recoltării și al transportului. Alteori nu există cumpărători sau produsele nu pot intra în lanțurile comerciale.[5]
De la spicuire, discuția a trecut către dumpster diving, forma urbană și mult mai controversată de recuperare a alimentelor aruncate de magazine și supermarketuri. Cineva din public a povestit despre această practică și despre propriile experiențe. A devenit clar că dumpster diving există și în România, chiar dacă rămâne într-o zonă puțin vizibilă, informală și underground.
Am vorbit despre tomberoanele unde pot ajunge fructe, legume și produse ambalate care nu sunt neapărat stricate. Unele sunt aproape de expirare. Altele au ambalajul deteriorat. Fructele pot fi zgâriate sau lovite. Produsele pot fi scoase din circuit pentru că nu mai corespund regulilor comerciale, nu pentru că au devenit automat inutilizabile.
Aici apare o ruptură între valoarea comercială și valoarea de întrebuințare. Un aliment poate să nu mai poată fi vândut și totuși să poată fi consumat. Poate deveni deșeu în evidențele magazinului, fără să fi devenit deșeu în sens material. Ceea ce îl transformă în gunoi nu este doar starea produsului. Este și decizia unui sistem de distribuție care stabilește ce mai poate circula și ce trebuie eliminat.
Nici în cazul dumpster diving nu există în România un drept explicit de recuperare a alimentelor din containerele comercianților. Situația juridică depinde de locul în care se află containerele, de regimul proprietății și de momentul în care deșeurile sunt preluate de operatorul de salubritate. Dacă tomberoanele se află într-un spațiu privat, sunt împrejmuite sau încuiate, accesul fără permisiune poate produce probleme juridice diferite de simpla recuperare a unui produs abandonat. În plus, redistribuirea oficială a alimentelor este supusă regulilor privind siguranța, igiena și trasabilitatea. Din acest motiv, recuperarea informală din containere nu este echivalentă, din punct de vedere juridic, cu donarea sau redistribuirea reglementată.
În discuție a apărut și exemplul Pieței Obor. Nu neapărat ca practică de căutare în containere, ci ca posibilitate de a vorbi direct cu producătorii și comercianții despre produsele rămase la sfârșitul zilei. Aici contează foarte mult relația pe care o construiești. Nu poți veni doar cu ideea că marfa nevândută nu mai are valoare și, prin urmare, ar trebui să o primești. Pentru omul care a produs-o sau a vândut-o, acea marfă conține muncă, timp, costuri și poate chiar sentimentul unui eșec.
Din experiențele povestite, ajută să vorbești sincer. Să explici de ce întrebi. Să spui ce vrei să faci cu produsele. Să revii și să cunoști oamenii, nu doar să apari în momentul în care speri să primești ceva. Să nu pornești de la ideea că marfa nevândută nu mai valorează nimic și că, prin urmare, ți se cuvine.
Poate părea un detaliu minor, dar schimbă natura interacțiunii. Pentru comerciant, produsul rămas poate însemna muncă, timp și bani pierduți. Pentru persoana care îl recuperează, poate însemna hrană. Același obiect ocupă două poziții foarte diferite. O conversație sinceră nu anulează această diferență, dar poate schimba raportul dintre oameni. Recuperarea nu mai este doar o tranzacție. Devine o formă de negociere a valorii și a încrederii, o relație în care fiecare încearcă să înțeleagă poziția celuilalt.
Restul gândurilor au venit pentru mine după această discuție. Mi-am dat seama că spicuirea și dumpster diving sunt apropiate prin faptul că recuperează ceea ce a fost lăsat în urmă, dar sunt privite foarte diferit. Spicuirea poate avea ceva aproape pastoral în imaginarul nostru. Ne trimite la câmp, recoltă, ritmuri agricole și forme mai vechi de întrajutorare. Dumpster diving ne duce imediat către gunoi, murdărie, pericol și sărăcie.
Totuși, în ambele cazuri, întrebarea este asemănătoare. Ce se întâmplă cu un produs după ce proprietarul sau piața decide că nu mai are nevoie de el? Rămâne proprietate privată? Devine deșeu? Poate fi preluat de altcineva? Cine are dreptul să decidă?
Dumpster diving mi se pare interesant și pentru că nu are o singură semnificație. Pentru unele persoane este o strategie de supraviețuire. Pentru altele este o practică ecologică, o formă de protest față de risipa alimentară sau o critică a consumului. Poate fi o metodă de economisire. Poate fi o practică de grup.
Aici, bineînțeles, nu cred că ar trebui să romantizăm. Faptul că două persoane fac același gest nu înseamnă că trăiesc aceeași experiență. Cineva poate recupera mâncare pentru că vrea să reducă risipa. Altcineva o face pentru că nu are ce mânca. Prima persoană se poate opri oricând. Pentru cea de-a doua, nu este o alegere etică sau o activitate alternativă.
Societatea citește gestul și prin statutul celui care îl face. Dacă o persoană săracă ia mâncare dintr-un container, este privită prin rușine, milă sau stigmat. Dacă un tânăr educat, cu resurse și un discurs ecologic, face același lucru, practica poate fi văzută ca sustenabilă, îndrăzneață sau interesantă. Nu doar acțiunea primește o semnificație. Și corpul care o face schimbă felul în care este interpretată.
Inclusiv limbajul arată această diferență. „A salva mâncare” sună bine. „A căuta în gunoi” sună degradant. În spatele acestor formulări poate fi aceeași practică. Un tip de limbaj îi oferă demnitate, sens politic și valoare morală. Celălalt o împinge către rușine și marginalitate.
Nu cred că putem vorbi serios despre dumpster diving fără să recunoaștem această inegalitate. Altfel, riscăm să transformăm experiența sărăciei într-o practică de lifestyle. Putem celebra ingeniozitatea recuperării alimentelor, dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că oamenii nu intră în această practică de pe poziții egale.
Am aflat și că în unele comunități există reguli informale. Nu iei tot ce găsești. Lași și pentru cei care vin după tine. Nu răscolești inutil. Nu distrugi și nu murdărești locul. Nu iei produsele care au intrat în contact cu lichide sau suprafețe nesigure. Aceste reguli seamănă, într-un fel, cu etica foraging-ului. Nu culegi tot dintr-un loc. Lași resurse și pentru ceilalți, dar și pentru regenerare.
Există aici o formă de responsabilitate comunitară care apare tocmai într-un spațiu considerat în afara regulilor. Chiar și într-un container se pot forma norme despre limită, grijă și distribuire. Asta spune ceva despre capacitatea oamenilor de a organiza folosirea unor resurse, chiar atunci când instituțiile le-au clasificat deja ca deșeu.
Pentru România, toate aceste întrebări sunt complicate și de relația noastră cu lipsa și cu abundența. Există încă memoria penuriei, a cozilor, a raționalizării și a nesiguranței. Există rușinea sărăciei. Dar există și dorința postcomunistă de a demonstra că ne permitem să cumpărăm, să alegem și chiar să aruncăm.
În acest context, recuperarea hranei poate fi ușor citită drept semn al eșecului personal. Refuzăm uneori să vedem valoarea unei practici nu pentru că ar fi inutilă, ci pentru că ne amintește de o vulnerabilitate de care vrem să ne distanțăm. Risipa poate ajunge, paradoxal, să funcționeze ca dovadă a abundenței. Pot să arunc înseamnă că nu mai sunt obligat să păstrez fiecare lucru.
De aceea, practicile rurale de recuperare, conservare și refolosire sunt adesea tratate ca semne ale unei lumi rămase în urmă. Ele pot fi însă forme foarte concrete de cunoaștere. Oamenii știu să transforme produse imperfecte, să păstreze, să împartă și să recupereze. Nu o fac neapărat în numele economiei circulare. O fac pentru că risipa nu a fost întotdeauna o opțiune.
În același timp, nu trebuie să transformăm spicuirea sau dumpster diving într-o soluție pentru risipa alimentară. Problema nu poate fi transferată către persoane și comunități, ca și cum ele ar trebui să recupereze permanent ceea ce sistemul economic produce și elimină. Estimările folosite în Strategia națională privind economia circulară indică aproximativ 2,55 milioane de tone de risipă alimentară anual în România. La nivelul Uniunii Europene, gospodăriile generează mai mult de jumătate din totalul deșeurilor alimentare raportate. [6]
Documentarul lui Varda mi se pare că lasă tocmai acest spațiu deschis. Nu transformă automat culegătorii în eroi și nu prezintă recuperarea ca pe o soluție pură. Se uită la oameni, la obiecte și la gesturile lor fără să le reducă la o singură explicație. Există nevoie, libertate, excentricitate, sărăcie, alegere și rezistență. Toate pot exista în același cadru.
- [1] Răspunsul oficial publicat de Adunarea Națională franceză precizează condițiile tradiționale ale spicuirii: după ridicarea recoltei, în timpul zilei, fără unelte și nu pe terenuri împrejmuite.
- [2] Legea nr. 49/2024 a modificat Legea nr. 217/2016 și a introdus obligația operatorilor economici de a aplica măsuri de prevenire și reducere a risipei alimentare, inclusiv vînzare redusă, redistribuire și utilizări alternative.
- [3] Normele aprobate prin HG nr. 955/2024 includ explicit valorificarea produselor după recoltare și redistribuirea surplusului sau a produselor refuzate din motive estetice.
- [4] Campania „Culege Binele” 2026 se desfășoară între aprilie și octombrie și colectează surplus agricol de la producători din întreaga țară. La 9 iunie 2026, organizatorii raportau 20,5 tone colectate în mai puțin de două luni.
- [5] Cazurile din Lungulețu și Dolj documentează produse agricole rămase pe teren sau imposibil de valorificat din cauza prețurilor, costurilor și lipsei cumpărătorilor.
- [6] Strategia națională privind economia circulară utilizează estimarea de 2,55 milioane de tone de risipă alimentară anual în Romania. Eurostat arată că, în 2023, gospodăriile au generat 53% din deșeurile alimentare raportate la nivelul UE.
