BLOG 


Articol

Sisteme de suport și filme terapeutice - „Monsoon Wedding”

Ilinca Mănescu

Trigger warning: acest eseu și filmul pe care îl discută fac referire la abuz sexual asupra minorilor.

Pentru mine, când plâng la un film înseamnă că sunt triggered. Mi-am dat seama de asta când eram studentă la UNATC și volumul filmografiei era atât de mare, încât nu-mi lăsa timp să procesez emoțional tot ce vedeam. Trigger-ele mă scoteau pe tușă câte două-trei zile. Încercam să trec peste, să mă uit în continuare, dar nu mai reușeam să mă concentrez. Rămâneam în urmă. Așa că am decis să mă analizez și să încerc să aflu ce anume mă trigger-uia la filmele respective și de ce.

Doi ani de terapie mai târziu, am înțeles că Aviva lui Todd Solondz sau Lolita lui Kubrick și ulterior a lui Adrian Lyne mă transportau către propria mea traumă sexuală din copilărie, care încă mă copleșea, în ciuda încercărilor repetate de-a o normaliza și minimaliza.

Când ai de lucru pe o traumă sexuală din copilărie, există foarte puține resurse, sau cel puțin așa pare la început. Experiențele sunt fie fetișizate, fie dramatizate, fie expun strict oroarea abuzului și nimic constructiv de care să te agăți ca supraviețuitorx. Cum ar fi ceva care să ajute la separarea tentaculelor abuzului de ceea ce ar fi trebuit să fie o relație normală sau ceva care să explice consecințele violenței sexuale asupra dezvoltării personalității unui copil.

Printre resursele care m-au ajutat cel mai mult în vindecare se numără articolele din DOR al Ioanei Burtea (Vorbesc. Ca să nu știu doar eu.) și al lui Cosmin Dumbravă („Mi s-a întâmplat ceva rău. Dar mi-e prieten”), cărțile Foame. Memoriile corpului meu de Roxane Gay, The Courage to Heal: A Guide for Women Survivors of Child Sexual Abuse de Ellen Bass și Laura Davis și filmul Monsoon Wedding scris de Sabrina Dhawan și regizat de Mira Nair.

Am plâns și la Monsoon Wedding, dar într-un alt fel, de data asta eliberator. Am plâns pentru partea mică din mine căreia încă nu i s-a făcut dreptate și, în același timp, am plâns de bucurie că există totuși dreptate în lume. Uneori mi se pare că filmul este o utopie, utopia familiei ca sistem real de suport, unde membrii săi sunt integri, responsabili, maturi, în contact cu propriile emoții, reușind astfel să distingă binele de rău chiar și în cele mai dificile situații. Alteori mă gândesc că poate e o realitate acolo, poate în culturile orientale mai spirituale oamenii se maturizează armonios, sunt mai uniți și mai empatici, sunt mai puțin coruptibili.

Spre deosebire de alte reprezentări ale pedofiliei în filme, în Monsoon Wedding accentul pică pe context, pe consecințe și, cel mai important, zic eu, pe vindecare. Povestea abuzului e subterană și iese la iveală subtil, pe un fond al relațiilor de familie redate în stilul cinemaului direct și presărate cu un umor de Bollywood. Povestea din trecutul Riei, oglindită de povestea în desfășurare a Aliyei, abuzată de același agresor, dezvăluie o traumă familială care amenință să se perpetueze și la următoarea generație.

Absența figurii paterne într-un sistem patriarhal le transformă atât pe Ria, cât și pe Aliya în ținte vulnerabile. Neglijența reprezintă o altă formă de abuz ce creează un context favorabil pentru abuzul sexual. La fel și ageism-ul, manifestat prin discreditarea afirmațiilor și a doleanțelor copiilor sau gaslighting-ul cu care părinții indisponibili emoțional răspund la mărturiile copiilor, negându-le trauma.

Ai visat urât, mi-a răspuns mama, sigură pe ea, când m-am dus să-i povestesc experiența mea. Poate că și pe Ria, în trecut, mama ei o catalogase drept un copil cu o imaginație bogată. Minți, o să te dau în judecată pentru calomnie, mi-a răspuns abuzatorul meu după 20 de ani. E nebună, a băut prea mult, minte, a strigat unchiul Verma, încercând s-o discrediteze pe Ria adultă, în momentul când ea l-a confruntat acuzându-l public pentru faptele sale.

Un alt context favorabil abuzului, foarte bine construit în film, este reprezentat de lipsa barierelor fizice la copiii prepuberi, care încă experimentează un fel de simbioză cu corpurile adulte și contactul fizic îi face să se simtă în siguranță. E ceva firesc ca acești copii să fie atinși foarte des, luați în brațe, sărutați. E un context în care abuzul e foarte greu de identificat, ca dovadă că doar Ria își dă seama ce i se întâmplă Aliyei, ca supraviețuitoare a unui abuz similar.

Consecințele violenței sexuale sunt vizibile în construcția personajului Riei. O tânără introvertită, nemăritată într-o cultură unde fetele se mărită repede, retrasă într-o lume interioară – o formă de disociere care se potrivește cu aspirațiile ei de scriitoare. Ca dovadă că o traumă sexuală nevindecată vulnerabilizează în continuare victima în fața altor agresori, Ria este hărțuită de trecători bărbați imediat ce iese singură pe stradă, doar pentru că mănâncă o înghețată, ceea ce verișoarei ei, Aditi, nu i se întâmplă. Tot Ria povestește naiv cercului ei de prieteni cum disociază în timpul contactelor intime, cum mintea ei fuge de senzațiile din corp și se îndreaptă către diverse treburi casnice.

Conștientizarea traumei nu duce automat la vindecare. E vorba despre un proces lung și anevoios de reclădire a propriului sine fisurat de minciuna care stă la temelia lui și pe care fiecare dintre noi, supraviețuitoare ale unui abuz sexual în copilărie, ne-am spus-o ca să putem merge mai departe. Ca să rămânem în familie. Ca să ne reclădim stima de sine. Ca să putem ieși pe stradă. Ca să putem intra în relații. Ca să putem trăi măcar pe jumătate.

Eu nu m-am mulțumit să trăiesc pe jumătate, așa că m-am băgat pe mine însămi în șantier. Sunt deja patru ani de când sap și mă întreb și citesc și scriu și vorbesc cu oameni și încă nu pot să zic că sunt complet vindecată, dar viața mea s-a îmbunătățit semnificativ. Cred că cel mai rău lucru pe care ți-l face un abuz sexual în copilărie e că îți ia vocea. Primul și cel mai important pas către vindecare este să vorbești despre asta cu apropiații sau chiar public, în funcție de nivelul de expunere pe care-l poți tolera. 

Un alt pas către vindecare este recuperarea prezentului și a plăcerii senzoriale. Exerciții zilnice de conștientizare și acceptare a senzațiilor epidermice, lupta cu disocierea. Pentru mine a fost lucrul cel mai greu. Am povestit despre asta într-un material din PressOne

Poate de-asta iubesc atât de mult Monsoon Wedding, pentru senzorialitatea luxuriantă a vederilor de pe străzile Delhiului și din grădinile familiei Verma unde se desfășoară ritualurile prenupțiale punjabi. Crăițele galbene, drapajele colorate ale corturilor, texturile costumelor tradiționale, tatuajele cu henna, străzile aglomerate, comercianții ambulanți, animalele sălbăticite, copiii, ploaia. Prezența lor atât de pregnantă în film conturează deja un tablou emoțional al vindecării.

Ce mai ajută foarte mult în asimilarea unei traume sexuale este sistemul de suport de care se bucură fiecare supraviețuitoare. Mare parte din viață eu nu am avut un sistem de suport pe care să mă pot baza. Încrederea în membrii familiei îmi fusese compromisă, în viața socială atrăgeam numai agresori, știam de la început că mai devreme sau mai târziu voi fi trădată, așa că nu aveam încredere în nimeni. Când nu ai încredere în nimeni, nu poți lega relații profunde. La finalul zilei ești tot singură, indiferent cine e lângă tine în pat. Ideea de singurătate m-a obsedat mult timp, nu reușeam să-i înțeleg cauza. Îmi doream cu orice preț să fac parte dintr-un colectiv, dintr-o comunitate. Practic, îmi doream un sistem de suport. 

Ce m-a emoționat cel mai profund la povestea din Monsoon Wedding a fost felul în care sistemul de suport al Riei a reușit să țină piept agresorului pentru ea, scutind-o de o retraumatizare. Cum agresorul a fost exclus din sistem, nu victima. Cum datoria morală a cântărit mai mult decât datoria financiară. Banii unchiului Verma n-au avut puterea de a corupe. Iubirea a valorat mai mult decât bunăstarea financiară. Sunt copiii mei, spune Lalit, i-aș apăra și de mine însumi dacă ar fi nevoie. Sincer, mie replica asta mi-a redat încrederea în umanitate și sper din tot sufletul că cineva, undeva, chiar a spus-o cu voce tare.

La un moment dat, în școală, mi-am imaginat că aș putea să curatoriez un festival cu filme terapeutice. Întrebată ce anume face un film să fie terapeutic, n-am reușit să găsesc un răspuns. Nici acum nu știu exact să teoretizez această calitate pe care o au unele filme, însă pot spune din experiență că Monsoon Wedding este fără îndoială un film terapeutic.

 

Resurse suplimentare:

Ilinca Mănescu, Now or Never (PressOne, 2022)

Ioana Burtea, Vorbesc. Ca să nu știu doar eu. (DOR, 2020)

Cosmin Dumbravă, „Mi s-a întâmplat ceva rău. Dar mi-e prieten” (DOR, 2019)

Ilinca Mănescu (n. 1990, Buzău) a absolvit cursurile UMF „Carol Davila” și recent pe cele ale UNATC „I.L. Caragiale”. A participat la atelierele „Creative Writing Sundays” și la programul „Prima Carte”. A debutat în noiembrie 2021 cu romanul „Copiii Ecosistemului”, publicat la editura Nemira, în colecția „n’autor”. A publicat proză scurtă în „Revista de povestiri” și în antologiile de proză scurtă „KIWI” și “Retroversiuni”. A fost finalistă a concursului „Write a Screenplay for” 2022, organizat de Asociația Cinemascop cu sprijinul HBO Europe. A scris articole pentru Scena9 și PressOne. Din 2022 este membră a Cenaclului X, unde scrie poeme feministe și anticapitaliste.

Sezonul 5 F-SIDES se numește Feelings.zip – O arhivă feministă a sentimentelor. Ne dorim să chestionăm, discutăm și decodificăm alături de public sentimentele și trăirile, plasându-le între expresia lor socială și felul în care sunt mediate de experiența cinematografică.

Se întâmplă între aprilie 2024 și ianuarie 2025 în București, Timișoara și Cluj.

Urmărește-ne pe Instagram și Facebook.