Unul dintre cele mai efervescente și iubite festivaluri din România ajunge la a 30-a ediție:
Festivalul Filmului Francez are peste 30 de proiecții până duminică, 29 martie, în 16 orașe
partenere, în secțiunile Panorama (cele mai noi titluri din 2025 și 2026), Patrimoniu (revederi de filme care au marcat cinemaul francez în ultimele decenii) sau Competiția Tinere Talente.
Am ales trei regizoare pe care vă invităm să le descoperiți odată cu filmele proiectate în festival, voci de urmărit în anii care vin pe scena cinemaului făcut de femei.
Tamara Stepanyan
S-a născut în Erevan, apoi s-a mutat și a făcut studiile de cinematografie în Liban, la Universitatea Libano-Americană. După ce s-a stabilit la Paris, a debutat cu documentare în care a explorat moștenirea armeană și a adus pe ecrane comunități vulnerabile și ignorate: un dialog intergenerațional cu bunica ei despre Armenia de după război (Embers, 2012), imigranți armeni prinși în limbo-ul administrativ al politicilor de oferire de azil ale statului francez (Those from the Shore, 2017) sau femeile și copiii lăsați în urmă într-un sat izolat din Armenia, cu soții și tații plecați în Rusia la muncă aproape tot anul (Village of Women, 2022).
Cu My Armenian Phantoms de anul trecut, regizoarea merge cel mai departe îmbinând autobiografia și arhiva de familie pentru a creiona o istorie a cinematografiei armene într-un dialog emoționant cu tatăl ei, regizor consacrat și el, care a murit în timp ce lucrau la film. Temele ei predilecte sunt identitatea și exilul, raportul dintre societatea armeană și țările de adopție.
Țara lui Arto e debutul Tamarei Stepanyan în lungmetraj de ficțiune și a deschis Festivalul de la Locarno anul trecut. Aici adoptă o privire „exterioară” spre prezentul și trecutul Armeniei: Celine ajunge în țară pentru niște formalități după sinuciderea soțului ei, Arto, și descoperă progresiv trecutul lui traumatic ca soldat în războaiele care au răvășit zona și care abia dacă ajung pe la știrile din restul lumii. Însoțită de oameni ai locului, Celine călătorește fizic și spiritual înapoi în viața lui Arto, descoperind ororile și fantomele
conflictelor care au măcinat țara și au lăsat răni adânci. Folosind mulți actori locali și lăsând scenele să se desfășoare firesc, privirea documentaristă a regizoarei face loc marelui personaj care îi traversează toate filmele: Armenia, „țara care mă bântuie ca un membru amputat, care mă locuiește ca o fantomă”.
Erige Sehiri
S-a născut din părinți tunisieni într-o suburbie din Lyon. După un parcurs profesional divers, de la oficiu de bancă și până la jurnalism, Erige alege să-și exploreze moștenirea identitară și să se mute în Tunisia când începe „Revoluția Iasomiei” din anii 2010-2011, protestul masiv al populației împotriva condițiilor de viață precare și corupției statului, care a pornit de la autoimolarea unui vânzător ambulant, a dus la destituirea președintelui după 23 de ani de mandat și a reprezentat scânteia pentru Primăvara arabă.
Debutul documentar din 2012, My Father’s Facebook, urmărește modul în care revoluția tunisiană îi schimbă tatăl, care își părăsește familia pentru a reveni în satul natal, urmărind obsesiv protestele pe rețelele sociale. Transformarea parțială a societății tunisiene după revoluție e tema din următorul documentar, Railway Men, din 2019: povestea oamenilor care au grijă de singura linie de tren la standarde internaționale din țară, așa numita „linie normală”.
Under the fig trees este debutul regizoarei în ficțiune, în 2021, și urmărește, pe parcursul unei singure zile, o comunitate de culegători de smochine; deși munca sub soarele fierbinte e grea, iar patronii abuzivi, între ei înfloresc prietenii, povești, chiar mici iubiri, certuri intergeneraționale și se simte tot mai tare vântul schimbării care vine de la cei tineri.
În 2019 a co-fondat colectiva feministă de film Rawiyat—Sisters in Film, care sprijină femei arabe din industrie, promovează valori anticapitaliste, comuniune, sprijin, mentorat și o rețea de resurse care sfidează dinamicile de putere consacrate în producția de film.
Cu Cerul promis, prezentat la Un Certain Regard la Festivalul de Film de la Cannes în 2025,
Sehiri se uită la comunitatea de femei de pe Coasta de Fildeș emigrate în Tunisia (70%
dintre migranții subsaharieni sunt femei care fug de violență, trafic de persoane, precaritate sau statut legal exploatativ). Patru generații de femei navighează noua viață din Tunisia. Marie le adăpostește pe Naney, o mamă tânără, pe Jolie, studentă, și pe Kenza, o fetiță care a supraviețuit miraculos unui naufragiu și care le dă viețile peste cap. Din poveștile (și statutul) foarte diferit al fiecăreia dintre aceste femei iese o tapițerie foarte umană a situației migrantelor cu toate luminile și umbrele ei, cu formele prin care își pot manifesta demnitatea în încercarea de a-și găsi sensul în noua realitate.
Anna Cazenave Cambet
Este o regizoare emergentă născută în Franța. După ce a studiat fotografia, a început studiile de regie la prestigiosul La Fémis (Ecole Nationale Supérieure des Métiers de l’Image et du Son) și a absolvit printre primii (la un examen prezidat de Claire Denis în 2017). A debutat cu 2 scurtmetraje Gabber love, care a primit Queer Palm la Cannes-ul din 2016, și Iemanja. Debutează în lungmetraj cu Gold for dogs în 2020, despre o tânără care fuge după iubirea ei de vară până la Parisul unde nimeni nu o așteaptă și nimeni nu o cunoaște.
Love me tender este al doilea film al regizoarei și prezentat la secțiunea Un Certain Regard a Festivalului de Film de la Cannes anul trecut, având-o cap de afiș pe Vicky Krieps, și ecranizare a unui roman de Constance Debré. Este povestea lui Clémence care își reface viața după despărțirea de soț alături de partenera ei, Sarah. Dar fostul soț consideră că noua ei viață e nepotrivită pentru fiul lor și încearcă să o îndepărteze de el. Krieps e magnetică și subtilă în acest portret feminin despre luminile și umbrele maternității, dar mai ales despre lupta continuă pentru auto-descoperire și libertate într-o societate unde rolurile de gen încă limitează și închid femeile în judecăți morale. Clémence e obligată să navigheze, mai rău, să aleagă, între dorințele ei de femeie liberă și fiul său, o alegere crudă, impusă doar ca pedeapsă pentru pasul în lateral pe care îl face față de norme.
Proiecția din 26 martie va avea ca intro o discuție între scriitoarea și jurnalista Alina Purcaru și Alexandra Florescu (din echipa F-SIDES).
Tot programul festivalului poate fi consultat aici.
