Noi la F-SIDES avem un crush pe Anastasia și Andreea, două mame tinere, single și quite awesome. Ele par că reușesc să meargă pe linia aia subțire unde au și o relație foarte bună cu copilul lor, dar își și continuă o viață personală dincolo de maternitate. Desigur, cu limitarea timpului care ne macină pe toți, lucrurile nu sunt chiar atât de roz. Dar când am început tema Mame la F-SIDES, primul gând a fost că avem o tonă de întrebări pentru ele: cum crești un copil feminist, cum te schimbi, cum te regăsești, care sunt provocările unei mame single și ce te ajută să le gestionezi, cine ești tu după ce ai un copil? Andreea și Anastasia s-au întâlnit într-un weekend încă călduros și au avut o conversație despre lucrurile astea.
ORA 10:24, la Ai.
Cum crești un copil feminist?
Anastasia – Nu am folosit cuvântul feminism dar asta am încercat să fac. Am început prin a scoate niște bug-uri anti-feministe implantate în primii ani când Petra a crescut în Moscova. Asta însemna să o scot din sterotipuri începând cu fizicul (culori, păr) până la interese și profesii. Să o încurajez să fie deschisă la orice.
Andreea – Avem perspective puțin diferite, tu crești o fată, eu un băiat, și am simțit presiunea să îl cresc feminist. Am început prin a-i da libertatea să își exprime emoțiile, de a avea emoții pur și simplu. Îmi aduc aminte un moment de când eram mică, mă uitam la un film western și am văzut un cowboy plângând. Am fost de-a dreptul șocată și am mers la tata să întreb ce se întamplă, pentru că eu nu credeam că bărbații au capacitatea fiziologică de a plânge.
Mai departe am simțit presiune în distribuirea sarcinilor ce țin de casă și am împărțit totul după puteri. Știe că în casă locuim amândoi și asta înseamnă că avem împreună grijă de ea. Știe că dacă eu pun la spălat rufele și eventual și pe sârmă, el mă ajută la împachetat sau își împachetează hainele lui.
Apoi au fost jocurile și jucăriile, culorile și hobby-urile, care m-au ajutat să lucrez împotriva stereotipurilor de gen și a rolurilor atribuite, eliberandu-l de așteptările și cerințele pe care societatea le-a pus în mod tradițional pe fete și pe băieți. Oliver a purtat espadrile sclipicioase și aurii, deține câteva păpuși Barbie și chiar și una gender fluid, a vrut să devină balerin și a ascultat povești din cartea “Povesti de seara pentru fete rebele” (cartea conține povestiri scurte despre 100 de femei reale care pot fi modele pentru copii).
Cel mai important lucru a fost să îi vorbesc despre consent. Și să și practicăm asta. E important să îi întrebăm și pe copii daca își doresc să fie pupați sau îmbrățișați sau mai știu eu ce ne trece nouă adulților prin cap. Și e la fel de important să ne întrebe și ei pe noi. Mă întreba Oliver la un moment dat de ce mă epilez și am început să îi povestesc toata teoria despre diferentele dintre noi ca oameni, că uite ca eu mă simt bine așa, dar alții poate preferă altceva. Cert e că am concluzionat amândoi că facem ce ne dorim cu propriile noastre corpuri, atâta timp cât nu afectează pe nimeni. Și asta bineînțeles că s-a întors împotriva mea ulterior ori de câte ori nu era de acord cu ceva:
“E corpul meu și fac ce vreau cu el!
Da, înțeleg, dar e iarnă, ai nevoie de geacă.
Nu poți tu să-mi spui ce să fac cu corpul meu!”
Just…mai zi ceva…
Anastasia – Da, și sunt importante lucrurile astea de la cea mai fragedă vârstă, de atunci sunt influențați. Pentru mine feminismul e o normalitate, fix cum e normal sa-ti pese de climă, animale, oameni de toate etniile, religiile, etc. E realitate noastra de acum și cel putin a urmaroarei generații.
Andreea – A fost ok până când a mers la școală. Înainte am creat un cerc social cu care rezonam și am avut noroc cu grădinița Montessori unde și fetele și băieții pot să facă ce-și doresc. Dar după o lună de școală era foarte îngrijorat. “Mi-au zis că movul si rozul sunt culori de fete, eu le-am spus că nu există așa ceva”. Dupa jumătate de an și-a schimbat părerea și el. Nu mai poți să controlezi mediul cum îI controlai când îi descifrai tu realitatea și ne întâlneam cu oamenii noștrii safe. Acum dă de treizeci de principii de viață diferite și sper că o să știe să aleagă. Le-ai pus baza iar acum trebuie să își dea seama singuri ce e mai potrivit pentru ei și ceilalți din jur.
N-ai cum.
Cum faci să nu te pierzi pe tine?
Anastasia – Na, te regăsești la un moment dat.
Andreea – Băi nu cred că te mai regăsești, ți se restructurează creierul și nu mai ajungi înapoi acolo deloc. Evident mai întâi te panichezi, că nu-ți spune nimeni asta înainte, deci te ia panica și de nostalge și de confuzie și de ireversibilitate.
Anastasia – Mor când zice tatăl “viața mea nu s-a schimbat, a ta de ce trebuie să se shimbe”?
Andreea – Când era Oliver mic nici nu îmi mai aduceam aminte că sunt și eu pe acolo. Eram destul de fericita cu rolul ăsta care mă definea, adica eu nu mai eram Andreea și atât. Devenisem “mama lui Oliver” și asta îmi înlocuia numele. În schimb, după doi ani de stat acasă cu copilul m-a izbit o criză existentiala cruntă. Îmi lipseau proiectele, îmi lipseau vernisajele fără un copil purtat în sistem și lipit de corpul meu mereu, îmi lipsea forfota.
Anastasia – Da, să crești un copil e un job în sine și e foarte consumator de energie. Mai ales tantrum-urile, astea mă super obosesc și epuizează emoțional.
Andreea – Da, acolo te pierzi dar acolo te și regăsești, în micile victorii: a început să meargă, să citească, a oferit scaunul cuiva.
Anastasia – Pe mine m-a ajutat să călătoresc cu Petra. Plecam să mă regăsesc, să mă conectez la mine, dar o făceam împreună. Călătoritul era cheia noastră.
Anastasia – Eu chiar mă pierd în rutină. Sunt creativă, dar ca mamă trebuie să faci niște chestii de roboțel care te omoară. Mai ales când ești singura care trebuie să le facă.
Andreea – Am învățat să pun limite cu el, pentru mine, lucru care a devenit mai ușor când a crescut: “Ok, eu acum am nevoie de spațiul meu personal, să fac ceva, să lucrez”. La început era ușor că făceam totul cu el, mă duceam la un vernisaj și îl luam în sistem. Dar eu și lucrez cu copii și devenise prea mult, aveam nevoie să fac chestii doar cu adulți, sau doar cu mine. Acum Oliver înțelege dar încă ne mai chinuim cu treaba asta, că “Hei eu sunt o persoană diferită de tine, suntem separați într-un fel. Avem și alte nevoi, și alte dorințe, și hai să ni le respectăm, nu putem să fim doar noi doi în permanență”. Am stabilit o rutină de somn și o oră de culcare, lucruri care au fost aur curat. După ce am fost sleep deprived vreo cinci ani, am ajuns la concluzia că avem nevoie de niște schimbări ca să fim amândoi bine. Așa că fi-miu se culcă acum la 8, 8 30 in timpul saptâmanii și știu că serile sunt ale mele.
Anastasia – Aoleu, Petra doarme la 12 și se trezește prima. Cred că e important să îți asumi că o să obosești și o să te pierzi în maternitate, pentru că asta o să se întâmple; dar să ai și un toolkit. De exemplu când sunt aproape de burnout, trei zile mă deconectez de social media, stau acasă ca o balenă și mă uit pe Netflix. De când am decis să reformulăm familia și am rămas eu, Petra și pisica, m-am pierdut și regăsit de mai multe ori. Am și pierdut numărul de „pierderi și regăsiri“. Mă pierdeam călătorind între continente ca să mă regăsesc tot între ele. Mă pierdeam în concepții greșite despre “Mama ideala”. Mă pierdeam în rutina de parenting și tot în ea mă regăseam . Sunt sigură că pierderile de sine nu se termină, sunt un flux continuu pe care înveți să-l navighezi.
Totul. Toată viața. Tot corpul tot programul toată mintea toată viața.
Ce s-a schimbat în tine?
Anastasia – Eu cred că am devenit mai bună. Mi s-au deschis niște receptori ai sensibilității, am devenit mai empatică, mai rezistentă, mai agilă, mai adaptabilă.
Andreea – Am atenție distributivă la un nivel așa pro, de trecut în CV. Și asta mă ajută și în viața de muncă cu jonglatul între proiecte. Îți dai seama, vreau să schimb lumea și mai mult acum, pentru că am un motiv super concret, un copil căruia vreau să-i fie bine și să nu crească cum am crescut eu. Am un drive și mai intens.
Anastasia – Ai ambiție dar nu mai ai energie. Eu acum sunt întru-un burnout, mai soft dar tot burnout. În aproape șapte ani cât are Petra am învățat să apreciez timpul în mod diferit. Nu sunt încă vreun guru al time-managementului, dar știu că dacă îmi doresc să reușesc în mai multe domenii, nu doar motherhood, trebuie să țin cont de timp și să depun mai multă energie, energie pe care uneori nu o mai ai.
Să râdem ca să nu plângem.
Preconcepții despre a fi mamă single?
Andreea- Nu mai sunt preconcepții cum erau în anii 90, 2000.
Anastasia – Eu le-am simțit în Asia. Când călătorești singură cu un copil tot timpul întreabă unde e tatăl. Mă săturasem să explic așa că dădeam tot felul de răspunsuri absurde tip “deschide un bar în Mexic, l-au luat extratereștrii”. În România nu interesează pe nimeni dar am mai auzit “biata de ea, sărăcuța”
Andreea – “..cum poți să reziști, eroina!”. Lumea te laudă de la distanță dar nimeni n-ar ajuta, nu ar interveni ca să facă lucrurile mai ușoare.
Anastasia- Nu îmi e ușor, dar mi-a dat o doza de zen faptul că I am the boss of my family, eu decid.
Andreea – Ăsta e avantajul cât și dezavantajul, că nu ai cu cine să te consulți cu adevărat, să împarți responsabilitatea pentru decizii. Și toata vina pică pe tine: “Normal că e așa feminin, că vrea să se căsătorescă cu prietenul lui cel mai bun și că îi place sclipiciul. Tu ești de vină pentru că tu îl cresti și orice faci you’re gonna mess up your kid in some new other way din punctul altora de vedere.
Anastasia – M-am certat și cu prieteni apropiați care încercau să le explice copiilor lor că Petra nu are tată, suferă din cauza asta, deci să fie mai înțelegători. Nu, noi avem o familie mai mica atâta tot.
Andreea – Da, n-am simțit lipsa asta la Oliver până când a făcut 4 ani și au început să pună copiii întrebări: “tu de ce n-ai tată?”. În momentele alea simțeam cum mi se înmoaie genunchii și pică tot în jurul meu. A fost învățat că familiile vin sub multe forme, că pot să insemne doi bărbați care se iubesc, sau mama tata bunica purcel, etc. Încercam să explic că nu e un lucru nasol dacă familia noastră arată diferit de alte familii, dar când vine întrebarea din toate direcțiile la un moment dat îl vedeam că resimte și își pune și el întrebări.
Anastasia- Petra știe că locuim noi două și pisica, dar că familia ei e foare mare. Simte puterea familiei, spune că are o familie mare, doar că stăm în locuri diferite și asta e bine pentru noi.
Cele mai mari provocări
Anastasia – Când mai trebuia să fac câte ceva în viața profesională și trebuia să găsesc o bonă. Problema mai mare era pentru mine nu pentru Petra. E o provocare să las copilul chiar dacă am nevoie de timpul meu. Nici cu bunicii nu vreau, nu știu de ce. De exemplu am făcut un curs, și fugeam de acolo să mă duc acasă să o alăptez pe Petra. Până la urmă nu am putut să îl termin pentru că nu eram concentrata, mi se deconectase creierul. Mai e o provocare și controlul. Trebuie să înveți devreme că nu poți să le controlezi pe toate și you need to let go. Copilul nu e proprietatea ta, se descurcă bine și cu alții.
Andreea – Am avut și eu asta, îmcepusem un curs la Munchen pe care nu am putut să îl termin pentru că nu putea să stea fară mine. Și da, a fost o provocare pentru mine când Oliver a inceput să petreacă timp cu alte persoane, fiindca eu aveam un stil de a mă raporta la el iar alții făceau chestii inocente dar nepotrivite, tip mici minciuni. Aveam ideea asta că eu mă chinui și dupa îl scot în lume și îl stric, că îl strică ceilalți. Fiind single mother am stat mult timp doar noi doi și a avut un șoc că nu ne mai petreceam doar noi doi timpul, că nu mai eram într-o simbioză. Dar mai dificil a fost cand am aflat ca Oliver are ADHD. A fost necesar ca eu să mă schimb complet. Copiii cu ADHD au nevoie ca totul să fie previzibil și să existe rutine, altfel nu se simt safe. Eu altfel sunt foarte haotică în viața mea de zi cu zi și a trebuit să mă antrenez să fiu organizată. Pentru că asta este nevoia lui, să îi ofer stabilitate, și mă lupt zilnic cu mine să devin această persoană disciplinată. Devine din ce în ce mai simplu.
Ce ar ajuta?
Andreea – O comunitate, un grup de suport. De asemenea să invăț să cer ajutorul și să deleg. Hiper-independența e și ea un răspuns traumatic care vine de la trust issues. Pun foarte multa presiune pe mine. Ar trebui să accept ajutorul oricare ar fi el, că lumea te ajută cum poate. De cand am devenit mama am învățat să nu mă mai raportez doar la cum îmi imaginam că ar trebui să fiu. De multe ori se întâmplă lucruri care nu țin de mine. Sunt om și eu, îmi asum că mai dau rateuri.
Anastasia – Da, am aceeași problema. Să let go, să lași ajutorul să vina, că nu faci bine nimanui altfel, nici ție, nici copilului, nici comunității.