Bianca Oana - Women in Film

Continuăm seria de interviuri din dosarul Women in Film cu Bianca Oana, producătoarea unora dintre cele mai premiate filme românești din ultimii ani, printre care menționăm Colectiv (r. Alexander Nanau) și Touch me Not (r. Adina Pintilie). 

Poti să ne spui pe scurt cum decurge o zi de lucru ca producător?

Depinde în ce stadiu sunt cu un proiect. Ziua obișnuită (ante-covid) era cu mailuri, întâlniri și telefoane și multe călătorii la festivaluri și programe de industrie (pitching forums, comisii de finanțare, proiecții etc). O mare parte din munca mea este de ”birou”, adică petrec mult timp în pregătirea unui proiect (de la finanțare, la lucrul cu echipa – în special cu regizorul/ea – și până la partea de administrație: contabilitate și juridic). Până la filmarea propriu-zisă e drum lung. Și asta de obicei e cea mai scurtă perioadă din toată producția. Apoi urmează post-producția care din nou poate dura luni de zile și finally distribuția, care, cu puțin noroc, durează toată viața. În primii doi ani mai intens, apoi e câte o lansare de dvd, câte o proiecție de festival sau educațională etc.

Cred că o zi preferată ar fi în mare parte ocupată cu munca de creație (strategia de finanțare, pregătirea unui dosar creativ și întâlnirile cu co-producătorii și membrii echipei pentru a pune la cale planul de bătaie). Îmi place mai puțin munca de organizare, excelurile (deși am devenit destul de bună la ele după mult timp și chin) și statul pe platou la supravegherea echipei, mai ales atunci când bugetul e mic și nu permite împărțirea task-urilor și doi oameni ajung să facă munca pentru patru. Dar asta e inevitabil, mai ales acum în pandemie. Și până la urmă în orice meserie sunt niște dark sides pe care cred că în timp înveți să le gestionezi, ca să poți să te concentrezi pe ceea ce știi să faci mai bine.  

Ce înseamnă pentru tine conceptul de female gaze, cum l-ai defini? Ne poți da un exemplu de film la care ai lucratt unde ți se pare că acest female gaze aduce un aport valoros?

Asta e o întrebare complexă, la care îmi va lua ceva să răspund așa că bear with me :). Mi se pare că female gaze e un termen folosit foarte mult într-o manieră combativă. A fost inventat ca un răspuns la conceptul de male gaze (al teoreticienei de film Laura Mulvey, name dropping pentru trivia) și implicit a devenit o armă, un concept atotcuprinzător care să explice dintr-un foc punctul de vedere al femeilor în film, în primul rând (pentru că de acolo a pornit), și ulterior în restul artelor. Eu încerc să fac abstracție de categorii de gen atunci când mă gândesc la un proiect sau văd un film, pentru că mi se pare că îmi pun o pereche de ochelari filtrați dacă mă gândesc apriori la oricare din termenii folosiți de criticii de film sau curentele de feminism. Nu cred că female gaze-ul poate fi folosit ca atare într-un film sau că poți alege să îl ai sau să nu îl ai. Și nici nu cred că mi-ar plăcea să lucrez la un film care se definește prin asta. 

Am lucrat până acum cu două femei regizoare, Ivana Mladenović și Adina Pintilie și pot să zic că female gaze-ul nu a fost niciodată un punct de vedere adus în discuție ca atare. Da, uitându-mă la filmele care au ieșit (Turn Off the Lights – regizoarea care intră în lumea delicvenților juvenili și ia parte la primul lor an de reintegrare socială și Touch Me Not o regizoare care explorează intimitatea și felurile diferite în care oamenii trăiesc această intimitate cot la cot cu protagoniștii săi – cis, trans, bărbați, femei), evident există un female gaze valoros în fiecare dintre ele prin simplul fapt că Ivana și Adina sunt ele însele femei. Cum ar fi arătat filmele astea dacă le făcea un bărbat? Nu m-am întrebat niciodată. La fel cum nu m-am întrebat cum ar fi arătat filmele lui Alexander Nanau dacă le făcea o femeie. 

Ce aduce în plus acest female gaze? Aș zice o franchețe și o lipsă de pudoare sau mai degrabă un curaj de a fi vulnerabil în fața privitorului (oricare ar fi el, cis sau non-binary). Cu cât mai mult female gaze, cu atât mai echilibrată reprezentarea, adică vom vedea corpuri diferite de normă în cinema și fețe care nu sunt tipare de frumusețe clasice, dar care sunt la fel de valide (la fel cum și male gaze e valid atunci când nu este abuziv).  

Peste ce fel de bariere crezi ca e nevoită sa treaca o femeie care are jobul tău? Care sunt barierele de intrare?

Cred că sunt aceleași bariere pe care le întâlnesc femeile în orice meserie. Și cea mai mare barieră este tradiția seculară a modelului patriarhal, în care bărbatul muncea și femeia stătea acasă. Asta a funcționat până când societatea s-a dezvoltat mult peste principiile astea duale: bine/rău, bărbat/femeie, acasă/birou și îmi dau seama că ne e foarte greu să ne adaptăm la viteza cu care oamenii și implicit societățile se schimbă la nivel global. E mult mai simplu să aderi la ceva știut de când lumea – femeia la cratiță, decât să începi să pui sub lupă tot ce știi din școală, de la părinți sau de la biserică. Și asta am observat nu doar la bărbați, ci și la femei. 

La nivel personal, mie mi-a fost destul de greu să fiu o femeie tânără din Europa de Est care coordonează proiecte internaționale. Am întâlnit genul asta de atitudine superioară a bărbaților și chiar pasiv-agresivitate în multe cazuri. Nu-mi dau seama dacă e o nevoie subconștientă a bărbaților de a demonstra că sunt capabili pentru că se simt intimidați de o femeie într-un rol de putere care înainte le era destinat doar lor, sau pur și simplu e felul lor de a deal-ui cu lumea și așa fac și când sunt doar bărbați într-o echipă…?

În cei 11 ani de când lucrez în domeniul ăsta am observat clar tendința de acaparare la bărbații trecuți de 45 de ani, crescuți fie într-o familie religioasă, fie într-un mediu foarte restrictiv și care nu știu să relaționeze cu o femeie mai departe de clasicul joc bărbat-femeie/dominator-dominat. 

Evident că și aici există excepții, dar în cazul meu majoritatea așa au fost. Cu bărbații mai tineri, mai puțin apăsați de presiunea socială de a performa, m-am înțeles mult mai bine, până la un nivel de camaraderie totală. 

În ultimii ani însă mi se pare că proporția de putere s-a îmbunătățit considerabil (cu multe sacrificii) și cred că e posibil să ajungem la 50/50 în câțiva ani. Femeile nu ajung încă să lucreze pe bugete mari pentru că în continuare bărbații sunt cei care joacă în primele rânduri. Sunt totuși niște femei producătoare admirabile care țin în mână bugete mari (de la Adele Romanski în State, până la Ewa Puszczyńska în Polonia, Rebecca O’Brien în UK și Ada Solomon la noi – și astea sunt doar top of mind) și cred că e nevoie de perseverență și consistență și treptat vom ajunge acolo. 

Cum îți explici că sunt mai puține femei în joburi foarte tehnice? Crezi că e ceva ce vine din socializarea de gen de la o vârstă fragedă sau o barieră a industriei?

Filmul e totuși o artă foarte tânără și care încă se zbate între tendințe economice/de industrie și artă. Specializările tehnice lipsesc în foarte multe țări, mai ales în Europa de Est. De cele mai multe ori ajungi să fii electrician sau props nu pentru că ai studiat la școală, ci pentru că se ivește o oportunitate în meseria pe care o făceai înainte. Pe măsură ce se va standardiza industria, vor apărea și mai multe posturi care vor fi deschise în funcție de capacități, nu de sex.

La nivel ideologic, cred că vine tot din tradiția patriarhală. Și din preconcepțiile societății asupra capacităților femeilor în general. Revin la exemplul gândirii binare care mi se pare cea mai toxică: bărbații sunt raționali, femeile emotive. Drept urmare, bărbații fac tot ce ține de tehnică și femeile ce ține de simțire și frumos (?!). Istoria ne arată însă că sunt foarte mulți bărbați care au simț estetic și sensibilitate feminină (nu doar în artele vizuale și performative, ci și în modă) și foarte multe femei de știință și de afaceri. 

Și revenind la tradiție, e foarte important și ce i se zice unei fete că poate/are voie să se facă atunci când va fi mare. De abia după aceea intervine socializarea de gen. 

Cum ți-ai construit autoritatea pe platou?

Nu cred în autoritate, ci în respect. Ăsta se câștigă în timp, cu fiecare om în parte, fie că e la birou, acasă sau pe platou. 

Cum stă treaba cu feminitatea pe platou/în industrie?  

Uf, asta e o întrebare foarte generală. Și din nou depinde de multe variabile: ce fel de film faci, dacă e un film de artă sau un film de entertainment. Dacă ai echipă mare sau o mână de oameni (implicit dacă ai buget sau nu). În ce țară filmezi, etc. 

Nu prea știu cum să zic că stă treaba. Feminitatea e apreciată și admirată oriunde, dar poate fi și un semn de slăbiciune pentru unii bărbați macho/wannabe alpha. Nu cred că dacă vrei să pătrunzi în ”lumea bărbaților” trebuie să te îmbraci și să te comporți ca ei, dar cred că e bine să fii conștientă că dacă afișezi un look feminin o parte din acești bărbați vor reacționa instinctiv și e bine să-ți ”pui protecții” cum îmi place mie să glumesc. Adică să fii fermă, clară și concisă în feminitatea ta.

Tocmai pentru că este un mediu preponderent masculin, crezi că există o camaraderie sporită în rândul femeilor din industria filmului? Sau din contră, există mai mult misoginism internalizat? 

Greu de zis. Adică ziceam mai devreme că am întâlnit camaraderie și la bărbați. Dar da, clar există o comunicare mai fluidă între femei. Chiar dacă există și competiție. Eu una am avut experiențe negative atât cu bărbați cât și cu femei, și n-aș putea să zic care dintre ele a fost mai nasoală. 

Dincolo de acest unghi de gen, care e un exemplu de o provocare si o forma de satisfactie a muncii tale? 

Provocarea e filmul în sine. Pentru că de fiecare dată e altfel și de fiecare dată am senzația că pornesc de la zero, oricâtă experiență aș fi acumulat cu filmele anterioare. Sigur, unele lucruri le fac mai ușor după ce am trecut de prima experiență. Dar în sine raportarea la proiect e la fel de plină de necunoscute ca și la primul film.  Forma de satisfacție e continuarea muncii. Să continuu să fac film, după ce l-am terminat pe cel de dinainte. Și bineînțeles, să aud reacțiile publicului la Q&A și să citesc presa (fie bună, fie rea) – ceea ce îmi spune că filmul stârnește ceva și mișcă cât de puțin sutele sau miile de oameni care plătesc un bilet să îl vadă.