Reformatarea genului green card romance pe care o face Sandoval în cel de-al treilea lungmetraj de ficțiune e radicală pe mai multe planuri; aceasta are de-a face atât cu ineditul perspectivei transgender asupra migrației clandestine, cât și cu schimbările de raport ale autoarei (scenaristă, regizoare, actriță, monteuză) față de material în timpul procesului de scriere a scenariului, care a coincis cu începerea mandatului prezidențial al lui Donald Trump și intensificarea ulterioară a climatului de anxietate pentru imigranții din SUA.
Construit pe subiectul foarte bătătorit al mariajelor de conveniență efectuate în Statele Unite ale Americii pentru obținerea unei vize de rezidență permanentă (green card), Lingua Franca e departe de a reproduce tropii comediei romantice aferente și e surprinzătoare constatarea că un film despre aventura obținerii statutului legal în melting pot-ul care e New Yorkul și despre eludarea funcționarilor de la biroul de imigrări nu urmărește maximizarea potențialului de quiproquo și precipitare emoțională (familială), precum o făcea Ang Lee în The Wedding Banquet (1993) sau Sylvia Chang în Siao Yu (1995).
Într-o primă fază, radicalismul propunerii lui Sandoval e întrucâtva acoperit de caracterul liric, introspectiv și rezervat al filmului, care pare a se ambiționa să nu adopte vreo convenție, ci să jongleze impresionist cu posibile direcții de evoluție, și nici să treacă printr-o etapă de explicitare a situației Oliviei (jucată de Sandoval) dincolo de a-i preciza generic statutul de imigrantă filipineză de care depinde familia rămasă acasă. Concepând rolul Oliviei drept un alter ego care o dublează din punct de vedere psihologic și emoțional, autoarea plonjează direct în cotidianul lucrătoarei care are grijă de Olga (Lynn Cohen), la rândul ei imigrantă în SUA în tinerețe, lăsând tandrețea relației celor două și o anumită oglindire sufletească să se contureze organic din câteva schimburi reciproc grijulii. Intimitatea vizuală și auditivă generată de interacțiunile lor molcome, surprinse în clarobscur, în cadre statice de interior, e spartă de apariția nepotului Olgăi, Alex (Eamon Farren), purtând cu el în proporții egale vulnerabilitate și o dorință de îndreptare morală și stabilizare, dar și expresia unei energii distructive și amenințătoare pe care Farren a mai exploatat-o jucând personajul Richard Horne în Twin Peaks: The Return (2017) și care cade cum nu se poate mai adecvat pe apartenența lui la un anturaj misogin, homofob și transfob.
Intrarea în scenă a lui Alex obligă la o repoziționare formală și tonală și semnalizează că oscilația între intim-domol și turbulent-nimicitor ar putea fi o metodă a filmului, dar Sandoval va merge în continuare, chiar și cu acest indiciu, tot pe o traiectorie făcută din cotituri imprevizibile și alăturări neobișnuite de dispoziții și situații, într-un efort de a concentra un spectru cât mai larg de detalii din experiența imigrației filipinezelor/filipinezilor în țările sub a căror dominație istorică s-au aflat. O astfel de cotitură e relația solidară dintre Olivia și o altă femeie transgender, Trixie (Ivory Aquino), care îi este prietenă din copilărie și cu care păstrează viu, ca pe un refugiu secret, sentimentul religios catolic de acasă, precum și decizia de a pune experiența lui Trixie în SUA într-o lumină pozitivă, care să o contrapuncteze pe cea a protagonistei. Ce rămâne însă constant de la un capăt la altul este o imagine a New Yorkului și, mai specific, a cartierului Brighton Beach aflată complet în antiteză cu atmosfera festivă, turistică și chiar cinematografică tipică, orașul având aici o aură înghețată și închisă, de apocalipsă, pe care se înscrie o linie sonoră paranoiacă, punctată de zbieretele demagogice ale președintelui și foarte sugestivă pentru momentul social și politic crispat traversat în film.
O altă surpriză a traseului urmat de Sandoval ține, de pildă, de imbricarea senzualității și a imaginii plăcerii sexuale între straturile tot mai apăsătoare de angoasă resimțite de protagonistă pe măsură ce perspectiva deportării ei înapoi în Filipine – unde persoanele trans nu mai au dreptul de a tranziționa din punct de vedere juridic – capătă contururi tot mai precise, odată cu eșecul ei de a-și procura o căsătorie aranjată. Prilejuit de lectura cu voce tare a unei scrisori plagiate de bunicul lui Alex după rândurile pasionale ale lui Vladimir Nabokov către Véra Slonim, erotismul își face loc în reprezentare mai întâi ca fantezie, apoi ca realitate narativă, fiind centrat, inclusiv prin încadratura restrânsă la prim-plan, aproape numai pe emoțiile și senzațiile contradictorii prin care trece o femeie transgender la prima interacțiune sexuală după tranziție cu un bărbat cis. E o premieră afirmativă în cinema și o declarație politică în contextul tot mai sumbru care constituie fundalul filmului, prin care Sandoval vrea și să amendeze reprezentarea caricaturală a femeilor trans în presa filipineză, dar și să-și dezvăluie apetența pentru un cinema al voluptății.
Probabil cea mai neașteptată cotitură pe care o face Sandoval în primul film pe care l-a realizat după propriul proces de tranziție medicală este să întroneze ironic limba ca instrument de comunicare în titlu pentru a o descoperi până la final drept o piedică în calea empatizării reale. Statutul vehicular al limbii engleze și pretenția de a traduce și ordona lumea cu ajutorul ei atât în Filipine, cât și pe întreg mapamondul e dinamitat discret prin microdramaturgie, prin clipirile apoase și expresiile fulgurante de deznădejde ale lui Sandoval și prin schimburi subterane de informație care sugerează că înțelegerea autentică dintre oameni plutește necapturabilă undeva în eter. Aici se află încă un strat de asertivitate subtilă, pe care Sandoval îl extrage din pauzele și tăcerile paralizante cu care ritmează filmul. Dincolo de ambiția de a da o cheie clară de decriptare a viziunii ei despre lume prin titlu, a fost totuși o decizie lucidă din partea cineastei să nu intervină la fel de hotărâtor și denotativ în motivațiile Oliviei și ale lui Alex și să le permită o ambivalență în raport cu alegerile lor. E adevărat că se exprimă oblic și sunt adesea inscrutabili, dar așa e și lumea din care fac parte – o sugerează și imaginile în permanență reflectate și răsturnate în oglinzi cu care se joacă Sandoval și din care adesea nu o poți deduce pe cea corectă.