„The Watermelon Woman” (1996, r. Cheryl Dunye) va fi proiectat la București (29 august, ora 20:30, la Teatrul Masca), Timișoara, (29 august, ora 20:30, la Institutul Francez, în parteneriat cu Indentity Education).
În anii ‘90 totul părea posibil, cel puțin în America. Mișcări de emancipare socială care clocoteau de decenii (sau secole) deveniseră normalizate, oarecum respectate, timid implementate. În 1996, Cheryl Dunye scoate The Watermelon Woman, primul lungmetraj regizat și scris de o lesbiană de culoare. Poate arcul istoriei chiar tinde spre dreptate, poate chiar am creat o lume mai egală. Oricare ar fi verdictul final, optimismul nu poate acoperi golurile cavernoase formate în jurul nedreptății, lacunele care indică prezența prin absență.
Istoria cineastelor de culoare s-a chinuit să se nască.
Putem trasa o continuitate a actrițelor, una cu nedreptăți și insuficiențe, însă munca de regie, scenaristică și producție a rămas pe deplin inaccesibilă femeilor de culoare vreme de decenii.
Pionierele apar în anii ‘20 – primul film regizat de o femeie de culoare este A Woman’s Error, al lui Tressie Souders (1922). Filmul este pierdut, iar despre regizoare nu cunoaștem nimic. Urmează Flames of Wrath, turnat în 1923 de Maria P. Williams. Îl putem numi un triumf — a fost un succes financiar, iar Williams a avut control economic și creativ deplin; a fost și actriță în film, și producătoare, și distribuitoare. Din păcate, soarta celuloidului e previzibilă: pelicula sensibilă și inflamabilă trebuie depozitată în condiții speciale, iar conservarea pe termen lung a unui film depinde de interesul depus în procesul arhivării. Și „Flames of Wrath” este pierdut, însă rezumatele ample rămase ne ajută să ne facem o idee despre singurul cadru care i-a supraviețuit.
După un mic avânt, progresul a încetinit brusc. Femeile de culoare care au putut să-și creeze o mică nișă în industria filmului, în ciuda obstacolelor sistemice, tot depindeau de susținerea economică și capitalul cultural al soților lor. Eloyce King Patrick Gist a lucrat la 3 filme împreună cu soțul ei în anii ‘30, iar Eslanda Robeson, partenera actorului Paul Robeson, i-a fost și colaboratoare artistică. Oscar Micheaux, marele producător de race films, a lucrat împreună cu soția sa, Alice B. Russell. Aceasta a co-produs câteva din filmele companiei Lincoln Motion Picture, a jucat diverse roluri și a ajutat pe platou. În cazul Mariei P. Williams cu Flames of Wrath, soțul ei deținea o sală de cinema și au fondat împreună o companie de distribuție de film.
După aceea, un gol care se întinde peste trei generații. Între 1923 și 1980, nu apare niciun lungmetraj de ficțiune regizat de o femeie afro-americană. Filmele nu se pot face fără investiții, așa că industria rămâne un white boys’ club.
Dar apar crăpături: anii ‘70 aduc o revitalizare a cinemaului din afara culturii hegemonice. Blaxploitation, curentul controversat, dar de o relevanță culturală incontestabilă, sparge paradigmele de reprezentare și autoreprezentare. Filmele din era Blaxploitation au devenit clasice, repere culturale atât pentru cinefili, cât și pentru alți cineaști, lăsând o amprentă vizibilă asupra culturii populare, în ciuda timpului scurt în care au apărut. Deși curentul avea un substrat radical și a fost primul care să acorde agentivitate protagonistelor sale de culoare, în cadrul său nu se face remarcată nicio regizoare. În anii ‘90, când Cheryl Dunye lucra la The Watermelon Woman, filmele anilor ‘70 erau precursorul unui nou val de filme afro-americane, însă nu ofereau niciun reper de viziune regizorală feminină.
Filme făcute de femei de culoare există, dar se strecoară prin zone dinafara mainstream-ului american. Madeline Anderson a început să lucreze în industria filmului în anii ‘60 și a regizat documentare influente despre mișcarea pentru drepturi civile (se remarcă Integration Report One și I Am Somebody). Apoi, în 1982, în Statele Unite, Kathleen Collins regizează lungmetrajul său emblematic, Losing Ground, care are succes în circuitul festivalier. În spațiul francofon, în 1983, Euzhan Palcy își face debutul cu Sugar Cane Alley, care câștigă Leul de argint în Veneția.
Și, într-un final, se întâmplă. În 1991, apare Daughters of the Dust, de Julie Dash, absolventă a mișcării L.A. Rebellion, care a dorit crearea unui „cinema de culoare” în afara normelor hollywoodiene. Daughters of the Dust, care urmărește trei generații de femei Gullah în timpul unei migrări, este primul lungmetraj regizat de o femeie de culoare distribuit la scară largă în America. De altfel, 1991 a fost un an revoluționar pentru cineaștii afro-americani; atunci apare un adevărat val de filme precum Boyz N the Hood (r. John Singleton), New Jack City (r. Mario van Peebles) și Jungle Fever (r. Spike Lee). Pe urmele acestui boom apare The Watermelon Woman, dar Dunye este mai degrabă colegă de an decât studentă a celorlalți regizori.
Poate am vrea să fi depășit nevoia de politici identitare, dar nu putem nega adevărul – listele de filme se rarefiază exponențial, pe măsură ce căutam perspective mai specifice. Dintre toate cineastele de mai sus, în afară de Dunye, nu știm ca vreuna să fi fost queer.
O parte din formarea înțelegerii de sine presupune a te vedea în Celălalt. Arta ne oferă imagini idealizate în care să ne putem oglindi, însă nu toată lumea are acces la același bagaj cultural vast, modelat în forma unor fețe familiare. Nu toată lumea se poate vedea reprezentată. Motivația lui Cheryl Dunye e evidentă, și e expusă și în film: a trebuit să creeze, ca să se vadă pe sine însăși reflectată pe ecran.
Glosar
„Race films” se referă la categoria de filme produse în perioada 1915-1950, țintite publicului afro-american. Acestea aveau cel mai des o distribuție formată exclusiv din persoane de culoare, însă echipa de producție era de regulă albă. Oscar Micheaux este o excepție, fiind considerat primul producător afro-american de succes.
Blaxploitation este curentul cinematografic manifestat în anii ‘70 care, prin centrarea viziunii artistice radicale a cineaștilor de culoare, se revolta împotriva hegemoniei albe în industria filmului. Acestea se adresau explicit unui public afro-american. Filmele Blaxploitation erau de regulă filme de acțiune și au fost primele pelicule care să reprezinte femei de culoare în roluri principale, emancipate. Au fost și primele care să includă piese de muzica funk și soul. Curentul primește un mic shout-out în The Watermelon Woman, când Cheryl îi recomandă lui Diana filmul Cleopatra Jones.
Bibliografie:
https://sistersincinema.com/feature-films-directed-by-african-american-women/
https://www.nytimes.com/2019/07/03/movies/black-directors-1990s.html
https://en.wikipedia.org/wiki/Blaxploitation
https://en.wikipedia.org/wiki/Race_film
https://wfpp.columbia.edu/essay/african-american-women-in-the-silent-film-industry/
https://www.hollywoodreporter.com/movies/movie-news/oscars-first-black-winner-accepted-774335
https://harvardfilmarchive.org/programs/say-it-loud-the-black-cinema-revolution
https://letterboxd.com/journal/watermelon-woman-cheryl-dunye-interview
https://en.wikipedia.org/wiki/L.A._Rebellion
Sezonul 5 F-SIDES se numește Feelings.zip – O arhivă feministă a sentimentelor. Ne dorim să chestionăm, discutăm și decodificăm alături de public sentimentele și trăirile, plasându-le între expresia lor socială și felul în care sunt mediate de experiența cinematografică.
Se întâmplă între aprilie 2024 și ianuarie 2025 în București, Timișoara și Cluj.
