În cel de-al doilea lungmetraj pe care l-au realizat împreună, un clasic al cinematografului feminist, avangardist și anticanonic, teoreticienii de film Laura Mulvey și Peter Wollen interoghează, pe baza mitului lui Oedip, imaginea Sfinxului grecesc și își propun să rescrie, astfel, codurile filmice care creează sens și continuitate narativă. Cu o structură godardiană, împărțită în șapte secțiuni, Riddles of the Sphinx încearcă să descifreze ce reprezintă acest simbol feminin în sistemul cultural și politic european, legătura dintre poziția lui în afara cetății și subordonarea în patriarhat și felul în care aceasta ne influențează noțiunile de feminitate, maternitate și diferență sexuală. Împrumutând o grilă psihanalitică, investigația lor estetică stratificată ia ca reper de analiză condiția de mamă și lucrătoare a lui Louise (Dinah Stabb); caracterizarea ei se face printr-o serie de cadre-secvență care pivotează și îi prezintă viața de zi cu zi în unghiuri de 360 de grade. Ca urmare, portretul lui Louise se produce la intersecția unor spații în permanentă fluctuație și ca intersecție a unor voci și gânduri cu identitate flotantă, cu totul altfel decât în practicile de reprezentare și simbolizare hollywoodiene; Mulvey și Wollen reușesc, în acest mod, să inoveze un limbaj cinematografic care părea epuizat și standardizat. Muzica lui Mike Ratledge, co-fondatorul trupei rock Soft Machine, face eliberarea de sub codurile narative și formale dominante să apară drept edificatoare, dar și generatoare de noi mistere și procedee de hipnoză.