Despre violență și sâni: bucăți din expoziția Sâni se întâlnesc cu instantanee personale

Mergeam pe un trotuar neluminat, seara târziu, când am simțit o smucitură puternică în sânul stâng.

În cele două secunde cât mi-a luat să-mi ridic ochii, mi-am dat seama că sursa smuciturii fusese un alt corp: un bărbat care trecuse pe lângă mine îmi atinsese sânul și își văzuse în continuare de drum. Pentru că eu mergeam repede și pentru că și el mergea repede impactul s-a simțit mult mai puternic decât o atingere, s-a simțit ca o împingere, o lovitură. M-am uitat spre el, dar nu s-a uitat înapoi, așa că n-aveam nicio idee cine era agresorul meu.

În camera cu nuduri pictate numai de bărbați, femeile erau, cele mai multe, întinse pe divane. Unele priveau în față, altele în diagonală în afara cadrului, una ținea ochii închiși și brațul îndoit în sus, cu mâna dusă spre spatele capului.

Picturile erau familiare nu neapărat prin arătarea acestor femei, ci prin privirile care le defineau, privirea bărbaților care le-au văzut de secole așa: pasive, gata să se dăruiască, în poziții care să transmită dorință și disponibilitate față de privitori.

Fețele femeilor erau undeva în fundal, neclare, incerte. Nu priveau pictorul direct în ochi, nici el pe ele, poate pentru că nici n-a avut curiozitatea s-o facă, sau nu asta era important să redea, nu fața ei era importantă, expresia ei, propria părere despre actul de a fi pictată, atitudinea ei, ce transpare din ea, puterea, determinarea, agentivitatea. Importantă era așezarea corpului, părea că nu există un dialog de avut. Lângă picturi era și un nud de copil, o fată pictată de la bust în sus, ținându-și palmele sub cap, cu brațele îndoite, cu sânii mici, rotunzi, la vedere.

Am lăsat să iasă din mine un răget. Strada era în continuare goală. Corpul meu făcuse un pas spre catharsis, dar nu s-a simțit suficient. Violența conținută în acele secunde de contact a fost atât de precisă și urma ei a rămas atât de clară în corpul meu, încât o simțeam întinzându-se ca un lichid fierbinte pe sub piele, cu fiecare pas în timp ce mergeam spre casă. 

Mi-am dorit să fi avut martori, de parcă privirile și corpurile altora ar fi oferit un contur care să conțină lichidul, niște margini între care să se verse care să nu fie marginile propriului meu corp. Lichidul era și noroi, și miere. 

Era și dorința mea de a-i fi răspuns cu aceeași violență, de a-l fi lovit și eu, dar și dorința de a fi și mai liberă, de a practica și mai mult libertatea de a merge cum vreau, chiar și pe întuneric, de a mă îmbrăca cum vreau, de a face și mai vizibil faptul că nu port sutien, de a fi și mai nepăsătoare, de a anihila frica, de a anticipa și mai puțin ce se poate întâmpla dacă bărbatul care îmi vede sânii decide că are vreun drept asupra lor doar pentru că există în public, de a mă proteja și mai puțin.

Nudurile erau în Erotism, una dintre camerele expoziției Sâni, parte din Art Safari Femei. M-am întrebat ce alte forme de priviri ratează povestea asta îngustă, minimizatoare, anti-autoreprezentațională, închisă, sufocantă, captivă pe care camera Erotism o spune. Cum arată privirea erotică a unei femei asupra altor femei? Cum arată privirea erotică a unei femei asupra sieși? Sau privirea erotică a unui bărbat asupra unei femei fără să-i minimizeze puterea, spațiul de expresie, posibilitatea de transmitere a propriilor emoții? Dacă privirea aceasta specifică a fost selectată ca reprezentantă a erotismului cu scopul de a fi un comentariu critic, intenția asta nu era deloc evidentă.

Descrierea nu spunea nimic despre erotismul femeii, despre auto-erotism, despre erotismul femeii în România, despre cum recunoști privirile obiectificatoare.

Erau și alte camere în expoziția Sâni (Estetism, Maternitate, Cenzură), și alte expoziții în restul palatului, care expuneau și lucrări cu corpuri de femei făcute de femei, așa că am încercat să mă deblochez de acolo. Când „erotismul” n-a mai fost impus ca o relație unilaterală bărbat privitor – femeie privită, a devenit mai ușor să-l văd în nuanțe, în forme, în priviri, apărând spontan, mai degrabă ca o posibilitate decât ca o siguranță. Poate am găsit privirea erotică a unei femei asupra alte femei, dar mai important a fost că am găsit și altele, pe care nu voiam neapărat să le definesc.

Din camera Maternitate am rămas cu Raluca Ilaria Demetrescu – am simțit în lucrările ei o curiozitate de explorare a relației femeii cu sânii și corpul, privirile ei asupra propriului corp, priviri jucăușe, priviri puternice, priviri drăgăstoase, priviri obosite, ambigue, intime și exploratorii. Le-am găsit și în expoziția Femeilor Pictore și Sculptore, bazată pe asociația înființată în 1916 de Olga Greceanu, Nina Arbore și Cecilia Cuțescu-Storck. Au rămas cu mine picturile lui Storck și ale Mericăi Râmniceanu.

Nudurile lor arătau femeile de aproape, fețele și expresiile lor erau pretutindeni prezente, în mod egal cu corpul, nu exista o invitație subînțeleasă de a le privi pentru a avea ceva din ele, erau pictate frontal, exprimau și se exprimau.

Puse la un loc, ar fi intrat într-un dialog necesar cu nudurile obiectificatoare de la Erotism/Sâni, dar Art Safari Femei pare că nu a fost gândită ca o expoziție unitară, ci ca mai multe care pot fi vizitate și separat: un bilet la expoziția Sâni 25 de lei, la Femeile Pictore și Sculptore și Regina Maria 50 de lei, la Cecilia Cuțescu-Storck 50 de lei, la artistele contemporane 25 de lei, la fotografa Sybille Bergeman 20 de lei, iar pentru toate expozițiile 120 de lei (studenții și pensionarii plătesc doar jumătate, iar acest bilet a avut și prețuri mai mici înainte de deschidere). Sigur că, văzând prețurile expozițiilor individuale, e mai convenabil să cumperi biletul mai ieftin care le include pe toate, dar cine are resursele astăzi s-o poată face? Citesc în asta mai degrabă dorința organizatorilor de a face bani decât „călătoria feministă” pe care au promis-o în reclamele din social media.

Era vara în care am făcut amândoi prima dată nudism pe o plajă mixtă, în care ne luam dimineața umbrelele și cărțile, sandvișurile și pepenele și ne așezam pe plaja largă. Ne dădeam toate lucrurile jos, corpurile noastre complet la vedere și complet în siguranță, mângâiate de soare, de vânt și de apă. Ne plăcea să îi vedem pe alții, ne plăcea să le vedem pieile și formele mișcându-se fără nicio constrângere, fără nicio haină. Cu fiecare bărbat și fiecare femeie pe care îi vedeam, îmi dădeam seama că nu mai știam cum arată corpurile mai în vârstă, corpuri de femei din alte generații, care au trecut prin mai multe ca mine – mărturii liniștite despre cum e corpul mai târziu. Mă simțeam mai bine și mai lejer față de propriile pliuri, rușinea lor nu mai era o forță ce mă amenința din interior, ci ceva ce se evapora încet afară, lăsându-mă doar cu concretețea formelor mele, cu ce pot să observ și să ating.

În promovarea online a expoziției au curs story-uri cu femei încadrate de la cap până la coapse, dezbrăcate complet sau pe jumătate, decupate din picturile originale.

Una strângea pe ea o bucată de material, vrând parcă să se acopere, privind undeva în stânga ecranului, cu ochii ușor încruntați și gura întredeschisă. Emana disconfort, incertitudine, poate chiar reproș, își privea privitorul direct, în cazul de față pe noi, pe mine, cea care ținea telefonul în mână.

Reproducerea avea un scop diferit de pictură, scopul nu era să fie privită și să creeze o conexiune, scopul era să vândă. Eu trebuia să privesc imaginea acestei femei care n-ar fi vrut să mă uit la ea și să mă las convinsă să cumpăr bilet. Bustul nu i se vedea, era acoperit cu textul „Sâni”, urmat de textul hyperlinked „Shop now” – indiciul, repetat de zece ori pe zi, în fiecare zi, că dacă în social media nu îi poți vedea pentru că sunt cenzurați, îi poți vedea la expoziție. Un clickbait decorat cu roz și emojis. Era inevitabil să vrei să vezi sânii acestor femei, să vrei să fii aproape de ei dacă Meta îți refuza acest drept cenzurându-i. Însă în expoziție sunt puține lucrări care arată doar sâni. Cele mai multe arată nuduri complete sau corpuri în care sânii sunt la vedere. Eram invitată să mă uit doar la sâni și să ignor restul? Să urmez această comodificare a părții corpului feminin, să o admir, să o analizez, să o decupez la rândul meu?

Când am revenit de la plajă în oraș, am mers dimineața în parc ca să fiu singură și am văzut-o pe femeia din fântâna arteziană. Era dezbrăcată. Ținea cu mâinile o bluză deasupra capului, pe care o privea zâmbind. Pe marginea fântânii era o grămadă mică de haine. Corpul ei ud strălucea în soarele de duminică. Am zâmbit deși am vrut să nu mă vadă, dar m-a văzut și a înghețat. Și-a întors privirea la haina pe care o ținea în mâini, iar eu am mers înainte în parcul gol, cât mai departe de ea. Am simțit că intru în spațiul ei personal, era singură înainte să mă vadă pe mine. În urma mea au mai intrat și alții, iar un bărbat s-a așezat pe o bancă vizavi de ea. Parcul era de fapt o bucată de câțiva metri de verde, iarbă și copaci, un sens giratoriu împrejmuit de strada pe care treceau mașini și de trotuarele cu blocuri și oameni. 

Erau atâția ochi care puteau s-o vadă, iar ea nu se uita spre nimeni, de parcă spațiul ei intim continua să existe până în punctul în care privirea ei se intersecta cu alta. S-a spălat, s-a clătit, a ieșit din fântână, s-a îmbrăcat și a plecat.

După Erotism, m-am oprit la această sculptură: o femeie într-un trunchi de copac, întinsă pe partea stângă, sprijinindu-și capul pe mâini. Daphne, de Elena (Bobi) Dumitrescu, În mitologia greacă, Daphne era fiica lui Peneus, zeul râurilor. Apollo, zeul muzicii, poeziei, artei, medicinei, l-a jignit pe Eros, iar Eros s-a răzbunat trăgând două săgeți: una l-a lovit pe Apollo și l-a umplut cu o dorință de neoprit pentru Daphne, iar cealaltă a lovit-o pe Daphne și a umplut-o cu respingere față de pasiunea masculină. „Neclintită în starea ei de singurătate, hoinărea prin tufișurile pădurii, fără a se preocupa de semnificația căsătoriei, a dragostei sau a uniunii fizice”, scrie Ovidiu despre Daphne în poemul Metamorfoze. Apollo fugea după ea ca s-o facă soția lui, iar ea, ca să scape, a fost transformată de tatăl ei într-un dafin.

În sculptură, Daphne e cu spatele la tot. În contrast cu reprezentările bidimensionale de care e înconjurată, reprezentarea asta tridimensională, în mărime naturală, e liniștitoare. În scoarța copacului e protejată. Mâna, burta, picioarele și sânii sunt îndreptate spre pământ. Privește în față, nu o vede nimeni, nu mă simt nici eu nevoită s-o apăr. Privirea care i-a dat viață e una spațioasă și extinsă. Sânii nu au sfârcuri, un posibil semn al lipsei de interes pentru reproducere și maternitate, pentru a fi dorită, și a oferi plăcere, sânii ei sunt doar corp, nu au scop pentru altcineva, nu cară hrană sau obiectul poftei masculine.

E în afara sexului, în afara privirii, a fugii, e singură. E privirea pe care o are știind că nu o privește nimeni.

Textul a fost editat de Denisa Niță și scris în cadrul proiectului F-Sides: Chronicles, un proiect ce își propune să exploreze granițele dintre critică culturală și scriere creativă.

Proiectul nu reprezintă neapărat poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă pentru conținutul proiectului sau pentru modul în care rezultatele proiectului pot fi utilizate. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.