BLOG
Articol
E zâmbetul meu atât de diferit acum? sau Pirate Jenny pe nava cu armament teoretic
Cred că e nimerit să-mi încep textul despre Privilege (1990), în regia lui Yvonne Rainer, cu o recapitulare care ocazionează o alăturare puțin probabilă, dar nu lipsită de fundament: al doilea film programat la F-Sides Cineclub pe subiectul aproape invizibil în cinema al înaintării în vârstă a femeilor are mai multe în comun decât la prima vedere cu filmul mult mai recent al Miei Hansen-Løve, Things to Come (2016), prezentat sub aceeași temă cu câteva săptămâni înainte.
Ceea ce era inițial doar o alipire sub aspect tematic, deplasată însă pe criterii estetice și discursive, a revelat în urma revizionărilor multiple puncte de contact între un film nărăvaș și exploziv, venind dintr-o tradiție americană avangardistă, și unul ager-melancolic, derivat dintr-o tradiție franceză realistă ca durată și mizanscenă și intelectualizatoare la nivelul dialogului cotidian. În mod surprinzător, două filme concepute în paradigme divergente, cu diferențe accentuate nu în ultimul rând de condițiile lor de producție și distribuție, trădează un set de intenții comune privind construcția așteptărilor spectatoriale și posibilitățile dejucării lor prin tehnici de fragmentare.
În esență, deși provin din direcții opuse, cele două filme, care au în comun și prelucrarea unor date tangente cu sau din autobiografia realizatoarelor lor, se întâlnesc pe terenul strategiilor disruptive pentru a despica un subiect încă tabu în cinema în fire comune amândurora, precum pierderea, încetinirea forțată, excluderea din viața socială și retragerea accesului la surse de putere și privilegiu care survin în realitatea trăită de femei odată cu sumbra depășire a pragului de 40 de ani și proximitatea tot mai mare a încetării funcției reproductive.
De partea unei autoare ca Rainer, care fusese deja canonizată pentru inovațiile ei în coregrafie la momentul debutului în film și care și-a început parcursul în cinema cu o abordare antinarativă și asincronică față de mediul audiovizual, oportunitatea unei asemănări cu un produs de larg consum e posibilă în urma unei domoliri progresive a cineastei înspre integrarea unor convenții narative, acestea permițând o identificare mai puternică cu perspectivele tratate. În ce o privește pe Hansen-Løve, ale cărei filme realizate după structura narativă aristoteliană sunt ample și segmentate expozeuri asupra unor destine în permanentă reașezare, alăturarea cu metodele antiiluzioniste e înlesnită de o suprapunere, cu precădere în Things to Come,între dezorientarea și zdruncinarea resimțită de protagonistă și cea din planul percepției spațio-temporale a privitorului, scos în repetate rânduri din convenția spectacolului prin elipse și schimbări bruște de macaz care invită la reflecție critică. Deși nu este și nu ar fi putut fi la fel de contestatar operând în rama cinemaului de calitate, Things to Come vine totuși, păstrând proporțiile, cu doza lui de anarhie narativă, chiar și numai prin abandonul sistematic al cauzalității în desfășurarea evenimentelor. În cazul lui Privilege, în tandem cu includerea unor repere narative permițând identificarea spectatorială, are loc o intensificare și o stratificare a metodelor de distanțare de factură brechtiană, care fărâmițează și provoacă difuzia discursului într-atât, încât a considera efectul estetic al operei lui Rainer asupra percepției unul paroxistic nu e o supraestimare.
În esență, deși provin din direcții opuse, cele două filme, care au în comun și prelucrarea unor date tangente cu sau din autobiografia realizatoarelor lor, se întâlnesc pe terenul strategiilor disruptive pentru a despica un subiect încă tabu în cinema în fire comune amândurora, precum pierderea, încetinirea forțată, excluderea din viața socială și retragerea accesului la surse de putere și privilegiu care survin în realitatea trăită de femei odată cu sumbra depășire a pragului de 40 de ani și proximitatea tot mai mare a încetării funcției reproductive. Aceste două clișee culturale – pragul fatidic și proximitatea anxiogenă – sunt complementar supuse unor analize demistificatoare atât în Things to Come, cât și în Privilege – în primul caz, prin propunerea unui model feminin autonom, care refuză imaginarul patriarhal opresiv al vârstei feminine înaintate; în al doilea, printr-o aglomerare poznașă, frenetică și polifonică de teorie și experiență trăită direct, care se întrec și se elevează reciproc, reușind să scuture idei și percepții dominante din societate și să producă unele noi. Chiar dacă Nathalie (Isabelle Huppert) a Miei Hansen-Løve prilejuiește, în anumite privințe, o explorare limitată a noțiunii de privilegiu, cineasta retrăgându-se apolitic, în ultimă instanță, în confortul vieții interioare și de familie a protagonistei, ea e un bun preambul pentru aprofundarea critică realizată de Rainer prin intermediul personajului prismatic Jenny (Alice Spivak), o fostă tabula rasa în materie de clasă și avantaje sociale și economice, care-și confruntă ingenuitatea cu întârziere și descumpănire.
„UTOPIE: Cu cât pare mai imposibilă, cu atât e mai necesară”
Colaj, eseu, metaficțiune sau toate deodată, al șaselea și penultimul lungmetraj al lui Yvonne Rainer e mai prietenos cu nevoile de identificare, de continuitate și de coerență ale publicului, însă nu mai puțin subversiv sau bogat în semnificații și referințe decât operele ei experimentale și antinarative de început. Realizat sub pretextul unui film-în-film despre menopauză, Privilege e jucăuș într-un mod exploziv și amețitor și ridică instabilitatea convențiilor filmice la rangul de crez artistic suprem. Tehnicile de dislocare a percepției sunt semnalate încă din prima parte, când Yvonne Rainer construiește un plan fictiv în care ea însăși se adresează indignată unor spectatoare de gen feminin, dându-se drept activista antinucleară australiană Helen Caldicott; acest plan e curând părăsit pentru a face loc lui Yvonne Washington (Novella Nelson), personajul regizoarei afro-americane care realizează un film despre menopauză intervievând-o pe vechea ei prietenă, fostă dansatoare, Jenny (Alice Spivak). Ea apare mai întâi ca o voce desprinsă de corp, în paralel cu imaginea lui Caldicott, ca o referință la tehnica vocilor destrupate din filmele anterioare ale lui Rainer (Film About a Woman Who…, Journeys from Berlin/1971, The Man Who Envied Women), iar mai apoi ca personaj localizabil, în jurul căruia se dezvoltă unul dintre planurile majore ale filmului, dar în continuare în off, în spatele camerei, pentru o bună bucată de timp în care o interoghează pe Jenny.
După această expozițiune sumară, Privilege continuă să fondeze și să dărâme perseverent convenții și voci, însă permite identificarea câtorva planuri de acțiune, oricât de disjunctiv ar funcționa și interacționa ele în aparență: planul interviului de tip talking head al lui Jenny; planul flashbackului ei înapoi în tinerețe, în care își păstrează caracteristicile fizice din prezentul interviului, Jenny comentând această alegere a cineastei drept un antiiluzionism asumat; planul unor secvențe documentare în care Yvonne Rainer intervievează o serie de cunoștințe despre experiențele lor reale legate de menopauză; planul unor extrase din documentare de popularizare științifică, în care vocile avizate și sobre ale unor medici și oameni de știință de gen masculin transmit, tot în convenția talking head, statistici și sentințe cu privire la experiențele femeilor la menopauză; și, în fine, planul unor intervenții textuale pe un ecran de calculator Macintosh, prezentând diferite anecdote sau citate din autori consacrați care comentează, întregesc sau demolează, prin coliziune, autoritatea planurilor precedente. Flashbackul lui Jenny se ramifică la un moment dat, la rândul lui, înspre o realitate cvasionirică, speculativă, în alb și negru, în care teorii psihanalitice sau politice sunt (de)jucate, analizate și demontate de personaje din trecutul ei, precum Brenda (Blaire Baron), Carlos (Rico Elias) și Digna (Gabriella Farrar). La rândul lui, planul sonor, în tradiția asincronică de la care se revendică Rainer, servește ca instrument de întrerupere a continuității și de dublare semiotică. De asemenea, cineasta se folosește în scop ideologic și de o tehnică a dedublării partiturii unui personaj către doi actori diferiți, urmărind să redea ubicuitatea și diversitatea anumitor tipologii umane.
Aș putea continua fără întrerupere să enumăr multitudinea de fărâmițări și difuzii semiotice și retorice care dau caracterul paroxistic al operei lui Rainer și pe care ea însăși îl rezumă împrumutând de la Susan Sontag expresia juxtapunere radicală, însă mai important este ce efect are această aglomerare de tehnici asupra perspectivelor care se pot desprinde din Privilege.
Aș putea continua fără întrerupere să enumăr multitudinea de fărâmițări și difuzii semiotice și retorice care dau caracterul paroxistic al operei lui Rainer și pe care ea însăși îl rezumă împrumutând de la Susan Sontag expresia juxtapunere radicală, însă mai important este ce efect are această aglomerare de tehnici asupra perspectivelor care se pot desprinde din Privilege. E un fel de utopie a formei cinematografice care vrea să pătrundă în și să cuprindă toate punctele de vedere, să vadă simultan cu o mie de ochi, să triumfe deasupra unei totalități de reprezentări, diegetice și extradiegetice, și pe care Rainer o folosește pentru a crea punți, ciocniri și linii de dialog improbabile între poziții sociale și economice care sunt obscurate una de cealaltă în planul realității concrete. Povestea unei femei albe, de clasă mijlocie, care conștientizează privilegiul abia atunci când trece de frontiera atractivității pentru bărbați și se confruntă cu percepția inutilității și clișeele patriarhale ale morții ei biologice, e despicată în așchii discursive tot mai mici, al căror trunchi comun e poziționarea lor față de un set divers de privilegii.
Povestea unei femei albe, de clasă mijlocie, care conștientizează privilegiul abia atunci când trece de frontiera atractivității pentru bărbați și se confruntă cu percepția inutilității și clișeele patriarhale ale morții ei biologice, e despicată în așchii discursive tot mai mici, al căror trunchi comun e poziționarea lor față de un set divers de privilegii.
E fascinant să iei parte la procesul amănunțit prin care Rainer creează noi și noi potențialuri de a privi critic societatea din mirarea unei femei – „E zâmbetul meu atât de diferit acum?” – până deunăzi dezinteresate de lacunele ei și ignoranța ei politică; această fascinație a participării la construcția permanentă de sensuri e una dintre plăcerile acestui film saturat de stimuli auditivi și vizuali, de dedublări și de referințe culturale. Brusc, schimbarea de percepție a lumii asupra corpului și identității ei pe care o simte protagonista odată cu înaintarea în vârstă deschide ușa spre o (auto)interogare profundă care suspendă barierele atât între ea și lumea înconjurătoare, cât și față de spectatoare/spectatori. Prin fragmentarea discursului lui Jenny și lovirea lui de importuri teoretice și documentare, cineasta scoate la iveală o ierarhie a deținerii sau a lipsei de privilegii de categorii foarte diverse (culturale, sociale, rasiale, sexuale, economice, de vârstă, istorice, de gen etc.) și dezacordurile sau alianțele care se nasc din întâlnirea lor. Interacțiunea pe care ea o provoacă astfel, în spațiile liminale dintre materialele audiovizuale extrem de variate, între laturile privilegiului și ale non-privilegiului, punând în conflict sau rezonanță tipologii umane din contexte aparent divorțate unul de celălalt, expune țesătura și logica relațiilor sociale și economice din capitalism. Spiritul utopic și anarhist pe care Rainer îl evocă prin trimiterea la partitura lui Pirate Jenny (Lotte Lenya) din ecranizarea Operei de trei parale a lui Georg Wilhelm Pabst e conținut în acest bombardament analitic pe tema construcției și exploatării de identitate și alteritate.
E fascinant să iei parte la procesul amănunțit prin care Rainer creează noi și noi potențialuri de a privi critic societatea din mirarea unei femei – „E zâmbetul meu atât de diferit acum?” – până deunăzi dezinteresate de lacunele ei și ignoranța ei politică; această fascinație a participării la construcția permanentă de sensuri e una dintre plăcerile acestui film saturat de stimuli auditivi și vizuali, de dedublări și de referințe culturale. Brusc, schimbarea de percepție a lumii asupra corpului și identității ei pe care o simte protagonista odată cu înaintarea în vârstă deschide ușa spre o (auto)interogare profundă care suspendă barierele atât între ea și lumea înconjurătoare, cât și față de spectatoare/spectatori.
Tot acest periplu al eroinei dinspre o conștiință odinioară închisă spre limpezirea unor coduri culturale de care nu știa că e influențată (ne) relevă în ultimă instanță legăturile discursive dintre corpuri și identități care sunt adesea folosite ca arme de subordonare a celeilalte/a celuilalt. Până la ultimele lui tușe, care reușesc să creeze la final o nouă realitate alternativă, Privilege propune genul de utopie pe care un film dintr-un context mai actual, precum Things to Come, o refuză atât în formă, cât și în conținut, preferând într-un final o maturitate terestră, dar care se dovedește mai puțin roditoare la nivelul producției de idei. Experimentând nebunește cu montajul și suprapunerea încărcată și nearmonioasă de semnificație, ceva ce n-ar fi putut realiza în limitele cinemaului comercial, Rainer rămâne nedepășită nu doar în privința excesului viziunii ei cinematografice, ci și ca analistă a unor problematici feministe deschise către intersecționalitate și pluralitate.