Elementele care dau viață

Nelansat oficial, dar nici interzis în Pakistan, fiind prezentat în țara natală a realizatoarei în cadrul unor proiecții itinerante și disponibil ulterior pe DVD, filmul Silent Waters/Khamosh Pani concentrează istoria violentă a statului creat în 1947, prin împărțirea Indiei Britanice, la vest de teritoriul Indiei actuale, în povestea Ayeshei (Kirron Kher), practicantă musulmană din satul Chakri (aflat la 50 de km de Rawalpindi), pe care comunitatea o știe drept femeia care nu merge la fântână. 

Deși sacrifică multe nuanțe pentru a împacheta decenii de frământări sociale, politice și economice într-o rețetă clasică, de ficțiune cu accente melodramatice, una dintre calitățile filmului e faptul că mânuiește elegant și coerent – în special din perspectiva unui public nefamiliar cu contextul abordat – atât trei planuri temporale cu valențe de cotituri istorice (1947, 1979, 2002), cât și o multitudine de cutume și repere culturale pe care le accesibilizează fără a aluneca într-un nefiresc expozitiv. 

Acțiunea filmului are loc în 1979, la începutul mandatului lui Zia-ul-Haq și cu câteva luni înainte de invazia sovietică în Afganistan, episod a cărui iminență e menționată – nu e clar dacă realist – de unul dintre personaje; de-a lungul evoluției narative, prin flashbackurile Ayeshei au însă loc numeroase salturi înapoi în evenimentele traumatice ale lui 1947, pentru ca la final să aibă loc încă un schimb temporal; prezentul anului 1979, adică traiectoria centrală a filmului, e încastrat concluziv în actualitatea începutului de mileniu, prin perspectiva Zubeidei (Shilpa Shukla), devenită independentă într-o societate tot mai erozivă față de drepturile femeilor. Această reîncadrare constantă nu e menită să șteargă granițele temporale, cât să accentueze filiația dintre istoria recentă a Pakistanului și deteriorarea principiilor seculare de la temelia lui. De altfel, un documentar lansat de Sumar în același an (2003) urmărește tocmai să scoată la iveală cauzele radicalizării religioase din această țară și modul în care se raportează femeile pakistaneze la acest fenomen. În plus, pentru a plasa Silent Waters într-o tradiție cinematografică incipientă încă, acesta evocă și intră în dialog, de asemenea, cu un film ca Earth (1999), realizat de Deepa Mehta, care vorbește despre violențele dintre hinduși și musulmani petrecute în preajma partiției.

În mod similar lui Mehta, Sabiha Sumar își deschide expunerea cu imaginea unei comunități strânse, pașnice și ospitaliere, în care întrajutorarea și împărțirea resurselor sunt de la sine înțelese și cimentează relațiile din comunitate. Ayeshei îi aduce zilnic apă o vecină, ea le predă copiilor din sat lecții din Coran și îi învață toleranța față de alte confesiuni, iar cu prietena ei, Shabbo, împarte o mulțime de activități gospodărești, de la coaserea rochiilor la curățarea ardeilor. Tocmeala cu vânzătorul de legume are un aer de flecăreală plăcută, care mai colorează rutina, frizerul Mehboob servește toți trecătorii cu ceai, la restaurantul din comună sătenii iau în derâdere retorica dezbinatoare a politicienilor, iar singurul neajuns în toată această armonie e faptul că oamenii nu au de unde împărți mai mult unii cu ceilalți. Deși comunitatea este omogenă din punct de vedere al apartenenței religioase, atunci când un acord între Pakistan și India le permite pelerinilor sikhi să-și viziteze lăcașurile de cult după o așteptare de 8 ani, sătenii nu sunt reticenți la sosirea lor, ba chiar manifestă o bucurie discretă, în ciuda violențelor reciproce pe care sikhii și musulmanii și le-au provocat în cursul repatrierilor masive din 1947 și ale căror traume încă bântuie tăcut comunitatea. Lipsa de resurse și de orizont a tinerilor precum Saleem (Aamir Ali Malik), fiul Ayeshei, e însă un factor important care va destabiliza comunitatea, fiind pedala pe care vor apăsa fundamentaliștii Rasheed și Mazhar în căutare de recruți pentru jihad, punând neajunsurile materiale ale populației rurale pe seama unei lipse de moralitate islamică.

Folosirea religiei ca armă politică slăbește sentimentul de pace construit timp de 30 de ani în sat și repornește mașinăria diferențelor dintre oameni prin apel la o ideologie a purificării care nu-i este străină Ayeshei. Violența patriarhală căreia reușise să-i reziste în 1947, refuzând actul sinuciderii de onoare ordonat de tatăl ei pentru a păstra puritatea comunității sikh în care s-a născut, revine sub forma unei chemări la arme care cere intransigent oamenilor să-și manifeste ritualic adeziunea sau să accepte excluderea. Deși în centrul acestei furtuni e musulmana Ayesha (odinioară Veero, pentru care istoria se repetă într-un alt decor, dintr-o altă postură, dar la fel de nemilos), Sumar e interesată totodată de efectele mai ample pe care asuprirea continuă a supraviețuitoarelor anului 1947 le declanșează pentru întreaga comunitate, iar aici are loc o suprapunere a grilelor de analiză care deschide interpretarea filmului către relația oamenilor cu resursele naturale primordiale. Dincolo de laitmotivul prevestitor al apei, prezent încă din titlu, discuțiile care au loc în film se concentrează insistent pe prețurile alimentelor de bază sau pe legătura sătenilor rămași și a pelerinilor dislocați cu pământurile natale. Sau, din contră, pe înstrăinarea unor tineri ca Saleem de astfel de chestiuni, pe care ajung să le considere primitive în raport cu noblețea unei funcții politico-religioase promițând o economie mai dreaptă pentru toți cetățenii printr-o religiozitate mai mare.

Folosirea religiei ca armă politică slăbește sentimentul de pace construit timp de 30 de ani în sat și repornește mașinăria diferențelor dintre oameni prin apel la o ideologie a purificării care nu-i este străină Ayeshei. Violența patriarhală căreia reușise să-i reziste în 1947, refuzând actul sinuciderii de onoare ordonat de tatăl ei pentru a păstra puritatea comunității sikh în care s-a născut, revine sub forma unei chemări la arme care cere intransigent oamenilor să-și manifeste ritualic adeziunea sau să accepte excluderea. Deși în centrul acestei furtuni e musulmana Ayesha (odinioară Veero, pentru care istoria se repetă într-un alt decor, dintr-o altă postură, dar la fel de nemilos), Sumar e interesată totodată de efectele mai ample pe care asuprirea continuă a supraviețuitoarelor anului 1947 le declanșează pentru întreaga comunitate, iar aici are loc o suprapunere a grilelor de analiză care deschide interpretarea filmului către relația oamenilor cu resursele naturale primordiale. Dincolo de laitmotivul prevestitor al apei, prezent încă din titlu, discuțiile care au loc în film se concentrează insistent pe prețurile alimentelor de bază sau pe legătura sătenilor rămași și a pelerinilor dislocați cu pământurile natale. Sau, din contră, pe înstrăinarea unor tineri ca Saleem de astfel de chestiuni, pe care ajung să le considere primitive în raport cu noblețea unei funcții politico-religioase promițând o economie mai dreaptă pentru toți cetățenii printr-o religiozitate mai mare.

Lectura lui Silent Waters ca alegorie cu înțelesuri ecologiste nu se sprijină doar pe alterările și otrăvirile materiale și simbolice pe care luptele politice i le provoacă unei resurse esențiale pentru viață; aceasta mai are în spate o serie de articulări care scot în relief plasarea retorică a mediului înconjurător drept o entitate de importanță minoră, realizatoarea stabilind un fel de similitudine în felul în care atât resursele naturale, cât și femeile și minoritățile religioase din Pakistanul lui Zia-ul-Haq sunt fie excluse de pe agenda ideologică cu pretenții anticolonialiste, fie așa-zis protejate prin recurs la numeroase divizări, separări și interdicții care cauzează într-un final o precarizare generală și înrăutățesc lipsurile anterioare. Toate detaliile învrăjbirii fac trimitere pe parcurs la generozitatea de la începutul filmului, un soi de paradis pierdut în care, cel puțin între oamenii de rând, nu existau tabere și condiții de acces la hrană în funcție de o identitate sănătoasă sau de o conduită corectă în ochii regimului. Silent Waters nu e doar despre excluderea ciclică suferită de Ayesha/Veero sau despre pericolul pe care identitatea ei ascunsă îl poate constitui pentru cariera politică al lui Saleem, ci e, atât prin discurs, cât și vizual, mai ales despre pierderea controlului oamenilor asupra elementelor de bază pentru o viață decentă și despre modurile în care accesul inegal la resurse poate deveni profitabil autoritarismelor de tot felul.