F-SIDES OPEN THOUGHTS No. 2: Mothers

F-SIDES Open Docs sunt rezultatele unui document viu și participativ, un mind-map comun reconstruit lunar pe altă temă unde comunitatea F-SIDES iși lasă gânduri anonime despre diverse experiențe din viețile lor ca femei. De data asta le-am intrebat despre mame. Ce frici au, ce întrebări, ce (re)sentimente? Cum se schimbă gândurile astea vizavi de prospectul de a fi ele însele mame?

Unul dintre filmele pe care le-am văzut la F-SIDES în luna cu tematica Mame a fost Mouthpiece care, pe scurt, urmărește reflexiile unei fiice despre mama ei în timp ce îi organizează înmormântarea. Părerile publicului s-au împărțit în două calupuri: 1) foarte amuzant dar ocazional siropos 2) doamne cât am plâns. Eu fac parte din a doua categorie. M-a răscolit emoțional pentru că erau foarte verosimile senzațiile pe care le ai ca și copil când e mama ta în preajmă: pielea, mirosul, grija care se manifestă senzorial. O să fac o paralelă poate nepotrivită cu ceva ce am citit în antropologia religiei. E o teorie care susține că oamenii nu se convertesc la o religie neapărat din cauza ideilor pe care aceasta o propune, ci din cauza senzațiilor pe care le simt. Că ajungi să cunoști o senzație sacră prin mirosuri, reverberații de sunet, obiecte, spațiu, și starea pe care ele ți-o provoacă. Înainte să creștem și să ne raționalizăm mamele, adică să le percepem ca pe niște oameni normali, cred că sunt învăluite de o aură asemănătoare de magie de semi-zeițe. Îmi amintesc foarte clar lumea senzorială a mamei mele, și nimic nu mă face să mă simt mai safe sau mai puțin singură pe lumea asta: parfumul Premier Jour, luatul în brațe, priviri pe care le înțeleg instant, mișcări prin casă aproape ritualice, un loc unde să plâng, un telefon care tot timpul o să răspundă. Și dacă într-o zi nu răspunde, atunci știu că am ajuns la cea mai mare și dureroasă criză existențială ever, iar gândul ăsta e al doilea motiv pentru care am plâns la film. 

Ce am aflat de la comunitatea noastră e că unele mame, în unele perioade, sunt un fel de zeițe. După trebuie reparate, apărate, sau regăsite. Cineva a zis că “relația mea cu mama e cea mai complicată și cea mai importantă din viața mea”. Asta și pentru că în procesul de back and forth în care le descifrăm pe ele, ne descifrăm și pe noi. Căpătăm contur, păstrăm continuități, sau ne batem în piept că “eu așa nu o să fac”.

Zeițele care nu pot să fie zeițe până la capăt

Mama era ființa aia perfectă și atotputernică, dar pe care nu știu din ce motiv tot simțeam presiune să o apăr, sau să o câștig, să o fac mândră de mine, de fapt “să o fac fericită”! Ah, ce sarcină imposibilă pentru un pui de om! De parcă era un Dumnezeu, dar unul care putea veghea peste toți și toate doar dacă eram eu cuminte, dacă luam coronițe și premii, dacă mâncam tot și vorbeam frumos, tot echilibrul lumii stătea de fapt pe umerii mei.

A creat cu mine genul de relație unde nu era nevoie de minciună. A creat genul de relatie unde mințile noastre refulau una în cealalta și găseau tot timpul înțelegere. Credeam că asta nu o să se schimbe niciodată. După divorț. credea că trebuie să-și ceară scuze pentru că nu mai aveam aceeași viață de familie; dar singurul lucru pentru care aș fi avut nevoie de scuze sau “reparații” de la ea e că atunci și-a închis mintea față de mine. Nu mai avea deloc chef sau spațiu sau capacitate de dus mintea și emoțiile mele. A fost prima data când m-am simțit insuportabil de singură

A trebuit să învăț să nu o mai idealizez pentru că asta mă făcea nesănătos de intransigentă cu mine la modul “nu am voie să fac greșeli, dacă greșesc e din lene sau prostie, pentru ca sunt un om iubit care a primit de la mama ei tot ce a avut nevoie, cum îndraznesc să o dezamăgesc fiind insuficientă?”.

Când am plecat de acasă, am încetat să împart lumea în “buni” și “răi”, în “dumnezei” și “agresori” și tot așa. Am iertat-o, am iubit-o, am acuzat-o iar, am încercat să o “repar” pe toate părțile folosind toate tehnicile de psihologie și coaching desprinse în timp… M-am frustrat maxim că nu funcționa nimic. Cărți de comunicare non violentă făcute cadou. Filmulețe trimise cu speechiuri ale unor psihologi celebri. nu reușeam să mă abțin să o corectez când vedeam că ea cade în aceleași tipare de acum 15-20 de ani. Încercam să o “repar” și pentru ea, dar și pentru mine.  

Mă înfuria ideea că ea o să fie un om mai nasol decât ar putea să fie. Ea, cea mai mișto persoană, să se transforme în oarecare om, cu midlife crisis și judecăți intransigente despre lume. Vroiam să o readuc la starea ei “perfectă” de dinainte, dar nu știam cum să fac asta calm. 

Mamele și traumele lor

O iubesc pe a mea. Mult. Absolut. Însă am realizat că nu îmi place de ea neapărat. Sunt fericită că am inteles că pot iubi pe cineva în totalitate însă îmi pot dori să nu fiu deloc ca ei. Emoțional nu a fost niciodata deschisă și am deranjat-o. Mi-a fost repetat de multe ori că i-am stricat cariera, că din cauza mea a stat într-o relație în care nu era fericită, că din cauza mea i s-au pus pe “pauza” dorintele. Din motivele astea a început să se cufunde în munca. A avut un career change major si timp de aproape 10 computerul era un zeu. Nu am putut niciodată discuta despre ce ma supăra într-o relație că sigur era vina mea, nu puteam să îi pun întrebări mai fine pentru că se închidea. 

Totuși, când mă gândesc la felul în care am crescut noi (o parte din copiii anilor ’90), mă întreb unde au fost mamele noastre. În afara treburilor casnice, de care se ocupau ireproșabil, nu îmi amintesc de vreo discuție sau investiție emoțională care să crească sau să ajute adultul în devenire. Eu nu cred că am avut o conversație serioasă cu mama mea până la vârsta de 20 de ani și nici acum nu putem vorbi despre orice, pentru că nu face față. Argumentele supreme (care și închid conversația) sunt ”Așa am știut eu să fac lucrurile atunci”, ”Copiii se fac cu inconștiență”, ”Ți-i mai creștea și statul”. 

Construcția relației mele cu maică-mea e cam așa: o treime abuz emoțional, o treime proiecții ale ei (că voi face cu viața mea ce nu a reușit ea), o treime distanță, tradusă în libertate, nepăsare, lipsă de empatie. Mama e principalul motiv pentru care nu vreau să fac sau să cresc vreodată copii. Pentru că la 35 de ani, încă mai am de învățat cum să mother myself în moduri non-abuzive. Iar timpul nu mai e tocmai de partea mea. 

Mai mult de trei zile cu ea și alunecăm cumva într-o regresie ireversibilă a dinamicii, în care din nou mă vede ca pe o fată care trebuie „protejată” sau „cicălită”. Și își ivesc colții vechile replici de genul „sigur ai făcut tu ceva” în cazul unui eșec de orice tip – sau „dar vezi să nu-i încurci pe ceilalți” în cazul unui succes. Chestii care mă scoteau din minți pe vremuri. Chestii care mă făceau să îi urlu în față „da mai zi-mi și mie câte un bravo din când în când”. Fără să știu că asta ești sfătuit la terapie să faci/ceri, știam de atunci să cer și să plec când nu mi se dă. Și am plecat.

Nu mai simt față de ea furia pe care o simțeam pe la 23-25 de ani. Nici nu pot să zic că am iertat și am trecut peste. Știu că universul profund instabil emoțional pe care l-a creat în jurul meu în anii mei formativi vin din violența în care a fost ea crescută; din restricțiile și obstacolele care i s-au pus în cale; din propriile ei traume. Știu (am știut dintotdeauna) că a făcut ce și cum a știut mai bine. 

Timp de mulți ani victima violenței domestice. Pe care o refracta și asupra mea, mai mult ca un collateral damage. Renăscând la modul cel mai propriu după vârsta de 50 și un pic de ani, mama mea e un fel de exemplu 3d pentru mine că există viață după abuz și că se poate. Cu tot ce implică asta – însănătoșire, reconversie profesională, creat un cerc social, apelat la sprijin exterior care fortifică mecanismele de vindecare interioare etc. Din păcate, de traume nu scapă nimeni complet, așa că un fel de moștenire subcutanată s-a produs, un fel de transfer al temerilor – un fel de dorință feroce din partea mea de a nu ajunge în situații asemănătoare, care culmea fix în astfel de situații m-a catapultat. În situații de a fi, la nivel simbolic, mama abuzată sau abandonată. 

Și momentul în care laptele dădea în foc mereu în ibricul roșu

Și rana de pe tibia ei pe care o presăram cu un fel de talc îi țin minte

Tibia 

Rana hotărâta și aproape neverosimila ca cele pe care și le desenează oamenii de halloween

Crusta in forma tălpii de pantof care o nimerise

Doar că ea primea certificate in loc de bomboane

Diplomele mamei de halloween

A fost o perioada când mama mea era premianta carnavalului

Cel mai bun machiaj la ochi

Tim Burton cearcăne si copci

De-a lungul timpului, în relația mea fluidă cu conceptul matern, a apărut o figură care a preluat rolul ăsta, dar l-a apucat din capătul cu totul opus al spectrului. Am fost mothered cu un exces de afecțiune (și control), într-o perioadă în care probabil aveam o enormă nevoie de asta. Din relația aia am preluat o imensă grijă față de ce simt și ce vor oamenii care-mi sunt aproape – dar care vine la pachet cu anxietate, nevoie de control și, în cele din urmă, sufocarea celuilalt, care nu poate (și nu trebuie) să absoarbă atâta efort nesolicitat.

Regăsirea mamei

Din cauză că semănăm atât de mult, a apărut dorința în mine de a zice clar: tu te termini în punctul ăsta, iar eu încep din punctul ăsta. De a rupe o simbioză și o continuitate. Dar în același timp îmi doream să semănăm, mi se părea soothing că sunt o continuare a ei. 

O regăsesc pe mama în reacțiile mele, deciziile pe care le iau, în felul meu de a gândi. Multe din calitățile mele le am de la ea, și defectele. Din cauză că suntem atât de similare, în adolescență am avut o relație complicată, nu rea, dar complicată. Nu prea ne înțelegeam, ne certam foarte des pentru că amândouă aveam dreptate, și refuzam reciproc să acceptăm că poate una dintre noi trebuie să dea de la ea și să încetăm cearta. A fost nevoie să plec din țară ca să putem să vedem cât de mult avem nevoie una de cealaltă. Acum am ajuns să fim foarte apropiate, prietene chiar, și a devenit aproape ironic cât de similare suntem. 

Dau la o parte cele doua trei frunze exterioare ofilite când spăl salata verde

Exact ca ea

Lovesc strecurătoarea chiuvetei pac pac pac de unul din pereții coșului de gunoi ca să cadă resturile de pe ea

Exact ca ea

Fac firele de par ghemotoc vortex înainte să îl arunc la coș, niciodată în toaletă 

Exact ca ea

Un fel de empatie care se întoarce ca bumerangul și care se află mereu în tensiune cu dorința de independență. O iubesc de mor și abia acum am început să ne spunem asta, poate un pic prea târziu. Cumva în capul meu am separat această femeie cu care am un raport de adult-adult și de cvasi- prietene care bârfesc și își trimit selfieuri, de femeia care m-a rănit și care era la rândul ei rănită, din copilărie. Cu acea femeie nu voi avea niciodată closure-ul trâmbițat de psihoterapeuți și e mai bine așa. Pot să mă concentrez la cea de acum și aici.

Un fel de empatie care se întoarce ca bumerangul și care se află mereu în tensiune cu dorința de independență. O iubesc de mor și abia acum am început să ne spunem asta, poate un pic prea târziu. Cumva în capul meu am separat această femeie cu care am un raport de adult-adult și de cvasi- prietene care bârfesc și își trimit selfieuri, de femeia care m-a rănit și care era la rândul ei rănită, din copilărie. Cu acea femeie nu voi avea niciodată closure-ul trâmbițat de psihoterapeuți și e mai bine așa. Pot să mă concentrez la cea de acum și aici.

Ce facem cu tot circul ăsta?

Tot circul ăsta până am devenit eu mamă. Deodată, brusc, ființa cea mică m-a reorientat cu atenția spre viitor. Orice venea din urmă și nu era folositor, a fost tăiat “chirurgical” și fără încărcătură emoțională. Nu mai eram copilul mamei, devenisem mama copilului meu.

Pentru mine instinctul matern a venit cu o forță uriașă, intrinsecă. Și nu mă refer doar la oxitocyna și endorfinele și ceilalți hormoni declanșați odată cu nașterea și alăptarea, care pe mine m-au ținut high câteva luni rânjind lângă pătuț în loc să dorm. Mă refer mai ales la forța de a tria lucrurile, de a selecta proiecte, oameni, de a alege mult mai conștient cum și unde îmi consum energia, timpul, atenția. Eu nu cred că mai poți fi ne-mamă odată ce ai născut. Ai și alte roluri, evident, și ele te pot captiva cu aceeași pasiune ca și înainte, sau poate chiar mai intens. Dar tot timpul o părticică din tine se va gândi /îngrijora la ce face puiul. “Ochelarii” prin care privești lumea sunt ăștia, de mamă. A apărut gagica asta de nicăieri (“mama”) – despre care nu aveam nicio părere înainte. Și a cam preluat controlul. Nu cu dictatură, ci cu instinctele turate la maxim și foarte mult farmec. Și celelalte femei din mine s-au cam uitat la ea cu gura căscată și au lăsat-o să le învețe “cum se face”. 

(scenă pe stradă) Atunci mama copilului s-a răstit la el “Of, că nu te mai suport, Satană ce ești. Zici că a intrat Satana în tine. Hai să ieși la soare că poate te mai sfințești si iese dracu’ din tine”. Apoi a ieșit cu copilul din magazin. Da, am judecat-o. Nu aș vrea să folosesc expresia ”înțeleg că e greu e să fii mamă” (pentru că nu sunt mamă și știu că nu am cum să înțeleg) dar, când asist la astfel de scene (și nu se întâmplă rar), mă întreb ce aș putea să spun sau să fac ca să vadă copilul ala că i se poate vorbi și altfel.

Mi-am dorit toată viața o mamă, dar am sfârșit prin a respinge rolul ăsta în ce mă privește. E o tensiune generativă profundă acolo, pentru cine sunt și cum mi-am ales relațiile, the families of choice, probabil inclusiv cariera. Dintr-un blocaj între a tânji să fiu mothered și a fugi cu obstinație de genul ăsta de commitment pe viață.

La ideea de a fi mama, mă panichează absența timpului. Oare cum o să mai fiu eu fără timp acordat mie? Deja simt cum degenerez în ceva nasol când am perioade fără timp. Când o să fiu mamă poate o să mai am momente libere, dar timp mental liber mai poate să existe? Dacă o să fiu un om rău din cauza asta?

Nu am avut niciun fel de ticăit de ceas biologic în direcția de a deveni eu mamă până acum doi ani, când culmea am împlinit vârsta la care ea m-a născut. Brusc, de nicăieri și fără să-mi dau seama, au năvălit toate întrebările legate de opțiunile mele în ceea ce privește propria mea posibilă maternitate. Le dau pe mute. Reapar. Le sublimez în proiecte profesionale și în grija față de prieteni dragi. Dar tot mai ridică un căpșor.

Ca idee, nu îmi place tot timpul de mama mea. Dar o iubesc tot timpul, și e singurul motiv real pentru care aș vrea să fiu și eu mamă la un moment dat, să trăiesc o altă formă iubirii ăsteia.

Sunt incredibil de dornică să devin mamă însă înțeleg al naibii de bine cât de important este să fii într-un loc în care ești fully disponibilă emoțional pentru un copil. Îmi doresc o relație total opusă cu copilul meu față de ce am avut cu mama. Voi fi acolo pentru el, voi asculta, mă voi implica atât cât îmi va da voie și mă va invita în viața lui. 

Cover – film still din Awakening of the Ants, r. Antonella Sudasassi