Teenage Sex and Death at Camp Miasma intră în cinematografe pe 6 noiembrie
Aveam în jur de 11 ani când au apărut primele mele secrete față de părinți. Era 2008, tatăl meu era plecat la muncă în Spania, iar mama ieșea de la serviciu seara. Pentru că petreceam mult timp singură, au cedat insistențelor mele de a-mi lua un calculator. După ce l-am primit, nu m-am mai desprins de el. Pe atunci am devenit membră activă a unui forum pentru fanii telenovelei Rebelde, unde îmi trăiam bună parte din viață. Făceam bannere cu actorii și membrii trupei RBD în Photoshop, bârfeam alături de ceilalți utilizatori și, poate cel mai important, am început să scriu fan fiction.
Ăla a fost și primul loc în care am învățat despre sex. Pentru că nu eram singura care scria povești, îmi făceam mereu documentarea uitându-mă la ce făceau ceilalți. Așa am ajuns să observ tot mai des cuvântul „a penetra”. Toată narațiunea avea sens în capul meu până acolo. Nu știam ce înseamnă. De ce toată lumea penetra pe cineva? Am căutat să înțeleg și, după niște research stângaci și rușinos, am conchis că, chiar dacă nu înțeleg neapărat de ce face lumea asta, va trebui să preiau și eu acest „artificiu” în textele mele, dacă voiam să-i țin pe cititorx aproape și să simtă aceeași nerăbdare pentru următorul episod pe care o simțeam eu când citeam textele celorlalți.
Scriam și ștergeam rapid documentul Word după ce dădeam publish, ca nu cumva să-l vadă mama mea. Ce ar fi spus dacă ar fi văzut că eu foloseam cuvântul „a penetra” sau că aveam această identitate despre care nu știa nimic?
Departe de tastatură, nu îndrăzneam să vorbesc cu persoanele care-mi plăceau la școală. Mă terifia doar gândul că aș putea să mă sărut cu cineva și nu aș fi îndrăznit să-i mărturisesc unui crush ce simțeam. Cu toate astea, în micul meu univers ficțional aveam parte de preludii lungi și dulci, super vaniloase, iar eu puteam să explorez tot soiul de dorințe. Ori să le imit, nu știu dacă făceam prea bine diferența la 11 ani.
Fast forward până în liceu când descopeream din nou fan fiction. Spre rușinea mea de acum, am citit 500 de pagini din Fifty Shades of Grey pe nerăsuflate. Îmi amintesc exact ce simțeam atunci: cartea, inspirată de fapt de Twilight (și acolo altă obsesie), mă transportase fix în momentele alea petrecute pe forumul cu Rebelde, citind povești erotice scrise majoritar de fete care se întâlneau pentru prima dată cu propriile dorințe. Doar că ceva se schimbase. Acum nu mai încercam să înțeleg de ce e nevoie ca personajele să facă sex. La 15 ani înțelegeam de ce îmi place mie să citesc despre asta.
Ficțiunea nu a fost pentru mine doar un loc pe care să proiectez dorințe. A fost și spațiul în care descopeream și încercam lucruri pe care nu aș fi avut curajul să le experimentez altfel la vremea aceea. Scriam despre sex înainte să înțeleg prea bine ce înseamnă sau cine mă atrage și citeam despre plăcere înainte să știu cum ar trebui să se simtă.
Teenage Sex and Death at Camp Miasma este un film (mai puțin) horror despre filme horror care arată în ce fel pot să ne influențeze poveștile cu care creștem dorințele și realitatea. Kris (Hannah Einbinder), o tânără regizoare, are oportunitatea de a face un reboot după vechea franciză slasher Camp Miasma, de care ea era profund atașată pentru că i-a trezit primele sentimente sexuale când era copil. Așa că ia legătura cu Billy Presley (Gillian Anderson), the final girl din filmul original care locuiește în tabăra unde s-a filmat franciza.
Dincolo de povestea despre filme horror, popcorn, jeleuri și scenele paradoxal amuzante cu sânge peste tot, filmul este unul profund trans. Cineastx Jane Schoenbrun a spus încă de la lansare că una dintre sursele de inspirație a fost propria experiență a sexului de după tranziție, ca persoană trans și nonbinară, și ce înseamnă să poți fi, în sfârșit, prezentx în corpul tău. Teenage Sex and Death at Camp Miasma explorează și relația complicată dintre filmele horror și experiențele queer și trans: cum poți să găsești refugiu într-un gen care te-a reprezentat adesea prin personaje monstruoase sau patologizate. Cum înțelegi și filtrezi toate stereotipurile de gen prezente acolo? Cum îți modelează ele dorința? Și cum poți depăși această contradicție ca să poți, în sfârșit, să îmbrățișezi the ultimate Little Death?
Jane Schoenbrun reușește prin filmele sale să-i provoace pe privitori să se întrebe cât de mult se regăsesc în ceea ce văd pe ecrane, pe telefon sau în ceea ce citesc. Într-un interviu pentru Deadline, Schoenbrun spune că nu crede în ideea că realitatea ar dicta ficțiunea, ci mai degrabă că cele două se influențează reciproc și se oglindesc una pe cealaltă. Lucrul ăsta e oarecum eliberator, pentru că înseamnă că o parte din responsabilitatea pentru realitatea pe care o trăim le revine și artiștilor care contribuie la construirea ei. Asta vedem și în Camp Miasma: cum filmele pe care le consumăm, limbajul pe care-l folosim și tropii pe care-i reciclăm ajung să modeleze felul în care înțelegem lumea și de ce ar trebui să ne raportăm la toate acestea cu mai multă grijă.
Legătura dintre Kris și Billy deschide, la rândul ei, o discuție mai amplă despre tensiunile dintre regizori și comunitatea queer, despre perspectiva masculină în cinema și felul în care aceasta poate fi contestată de o privire feminină sau transfeminină, dar și despre cum s-au schimbat limbajul și modul în care reprezentăm sexualitatea și dorința pe ecran.
Pe mine m-a făcut să retrăiesc verile în care, în loc să ies să mă joc în fața blocului, stăteam pe forumul cu Rebelde și descopeream, poate pentru prima dată, ce-mi place. Nu îmi dau seama cum aș percepe acum acele povești pe care le scriam sau ce mi-ar trece prin cap dacă aș reciti Fifty Shades of Grey. Oricum, la vremea respectivă acele povești mi-au oferit ceva ce nu găseam altundeva. Un soi de sex education (pun totally intended…) și un loc în care puteam să-mi imaginez lucruri fără să trebuiască să știu deja cine sunt sau să supraanalizez ce îmi doresc.
Teenage Sex and Death at Camp Miasma (2026) intră în cinemtografe în 6 noiembrie. Programul poate fi consultat aici.
