(Casting, typecasting, și cum evoluează rolurile la feminin)
La F-SIDES am vrut să aflăm mai multe despre munca actrițelor – ce tipuri de personaje joacă, cum sunt relațiile de muncă pe set sau backstage, și ce mai vor ele să ne spună. Enter stage Silvana Mihai, actriță la rândul ei, care a zis că vorbește cu ele pentru noi. Textul acesta este o bucată dintr-o serie ongoing de interviuri cu actrițe, rezultatul unor conversații la iarbă verde/ o cafea/ o bere între Silvana și mai multe femei a căror muncă ne bucură în filmul sau teatrul românesc. Este o mini cercetare colaborativă cu oameni din comunitatea F-SIDES, și sperăm să continue în viitor. De data asta am vorbit cu Ana-Maria Guran, Anda Sârbei, Ilinca Manolache și Diana Cavallioti, cărora le mulțumim mult pentru timp și deschidere.
E o percepție subiectivă, dar personajul Julieta poate fi perceput drept boring, puțin prea firavă și naivă comparativ cu fetele cu care am vrea să empatizăm în 2020. Dar, dincolo de asta, Julieta e un arhetip feminin care te dovedește și ca actriță, și ca femeie. Julieta, în contrapunct cu „vagaboanda”, este o construcție a femeii bune și dezirabile. Este și un rol pivot prin care te etalezi pe scenă. Julieta nu e boring per se, până la urmă este o tipă care se luptă pentru ce își dorește. Dar pentru că este așa un rol de temelie, Julieta trebuie să fie o tipologie ușor de digerat, de plăcut, cu care publicul poate să empatizeze din prima și să stea să urmărească 5 acte. Actrițele cu care am vorbit au tot auzit că nu sunt femeile care trebuie să fie pentru acest rol. Unele dintre ele totuși au jucat-o, transformând ce se credea că va fi contre-emploi într-o extindere a caracteristicilor care pot să o constituie pe femeia-Julietă-perfectă. Celelalte au continuat să se raporteze la acest rol ca la un pilon fizic destul de restrictiv vizavi de care feminitatea le este judecată.
Pornind de la asta ne-au venit câteva întrebări: cum arată tipologiile de femei care se joacă în România, care sunt caracteristicile și emoțiile care nu se prea joacă, ce spune asta despre percepția socială asupra feminității, și cum se negociază profesional dinamica între ce fel de femeie este cineva în viața reală și potențialul său actoricesc.
Dacă ești mică de inaltime, firavă, ești o ingenuă, și joci acele roluri, de Julieta whatever.Dacă datele tale fizice nu sunt conforme cu ce e normal, frumos, atunci joci Sonia că se zice ca nu e atât de frumoasă.Dacă ești înaltă și masculină, aici sunt niște probleme, că nu prea joci nimic. (IM)
1. Casting și Typecasting
E mult mai probabil sa fii redistribuită din nou și din nou în aceeași tipologie de roluri, decât să ți se ofere oportunitatea de a încerca ceva nou, mai ales în contextul unei industrii de film mici, unde se evită riscurile. Rolurile în care cele 4 actrițe au rămas blocate cel mai des au fost femei care plâng mult, femei naive, sau „rele și tupeiste”. Câteodată mai apare și femeia comică dar este clar că ea nu este aceeași cu femeia frumoasă. Un timeline orientativ arată cam așa: rolurile de adolescentă se pot juca inclusiv de femei de 30+ de ani (ex.: Dana Rogoz jucând o adolescentă în MO, regia Radu Dragomir), după nu prea mai ai ce juca, iar apoi apar rolurile de mame. Ca să îți arăți instrumentarul de actor și să obții o plajă variată de roluri, uneori pare că te lupți cu morile de vânt ale castingului. Diana Cavallioti a avut șansa să lucreze cu o gamă variată de roluri, inclusiv datorită regizorilor care au avut imaginația să o vadă făcând aceste transformări, care pot să însemne timpi de pregătire lungi și investiții financiare. Deși investiția în transformarea unui actor este o practică comună în general, în industria de film românească este mai ușor să găsești pe cineva „ready-made”, iar șansa unei actrițe de a își expune versatilitatea devine o chestie de noroc.
Vor să meargă la sigur și cumva mi se pare că omoară industria. Când am început toată treaba asta cu actoria nu prea se arăta să fie ceva variat sau c-o să mă bage cineva în seamă mai mult decât „A, că ești ingenuă și ai vocea groasă, hai să fii o puștoaică gravidă la 18 ani care locuiește într-un ghetou”. Când aflu distribuția unui film, deja știu cum va fi filmul ăla, pentru că știu cum joacă actorii, pentru că sunt luați pentru același lucru, rar se face o încercare și devine super neinteresant. Nu e nimic creativ, nu se întâmplă nimic dacă mă distribui în aceleași chestii. AG
Te vede un regizor într-un rol și apoi ești distribuit în același rol în alte contexte, cum eu joc fetițe de secole. SM
Aici cred că este vorba de creativitatea regizorului, care poate vedea în tine și altceva. De exemplu când am jucat Gertrude [Hamlet, regia Laszlo Bocsardi], rolul meu de debut, eram tinerică, anul 1 de master, arătam ca o fetiță și cu toate astea el m-a văzut ca damă de companie cu părul albit. La Ana mon amour, 3 luni am fost plătită să merg la sală pentru că [regizorului] nu îi plăcea cum arăt, din cauza scenelor de sex. Aș mai merge la sală pentru alte roluri, dar asta scoate din zona de confort producătorul și regizorul, care trebuie sa investească și să aibă imaginație. Este o mare raritate pentru că de obicei îți iei ce îți trebuie de la început, nu lupți pentru o persoană anume în acel rol. DC
Ca să iasă din tiparul în care aterizase, Ana Guran povestește că o perioadă și-a schimbat aparențele în viața personală de zi cu zi pentru a mima tipul de feminitate dorită. Deși calitățile ei ca actriță nu nu se schimbaseră cu nimic, faptul că se îmbrăca și machia diferit a produs exercițiul de imaginație necesar încât să fie văzută și pentru alte roluri în afară de cele de tânără cu probleme.
Tipologiile de personaje și procesul de casting sunt înrădăcinate în stereotipuri de gen care conturează o „fată adevărată” și o „fată care nu e fată”. Castingul este o paralelă pentru cum sunt văzute femeile în societatea noastră, iar concluzia e că mai clasic e mai bine, sau cel puțin e mai ușor. Cele mai des întâlnite stereotipuri țin de ceea ce transmiți fizic și sexual. Cam asta spunea și Laura Mulvey în manifestul ei despre male gaze: din păcate, personajele feminine în film sunt poziționate ca obiecte ale dorinței, fie ea dorința personajului masculin sau a privitorilor. Concepția unei femei “corecte”- cum arată, cum se comportă, și cum este dorită- provine din societate și se manifestă în film și scenă.
Îmi amintesc cum mi-au spus în școală: că nu pot să joc Julieta pentru că am vocea groasă și părul scurt. Mi-au zis „lasă-ți părul lung dacă nu vrei să joci ciudate”. SM
Adică, dacă eu am niște dreaduri și părul meu nu e lung și blond până la șale nu sunt femeie? Dacă ești rasă-n cap înseamnă că nu ești femeie? Dacă ai dreaduri ești o arătare, nu poți să joci Elena Andreevna din Cehov sau Hermia din Shakespeare. O femeie care are tatuaje e troubled și „o drogată” care a cam scăpat frâiele, este într-o degringoladă personală. Pe când un bărbat [cu tatuaje] e puternic, fioros și atragator. Dar și cand nu aveam tatuajele nu puteam să joc un rol de femeie „normală”, mereu e ceva mai twisted. IM
Fizicul conteaza foarte mult, de asta e o problema – că toate femeile vor să fie “skinny bitches”, pentru că automat doar asta vor juca. Adică, de ce sa nu variem? DC
La un alt casting, ne-a pus într-un cerc pe toate fetele și trebuia să venim în centru și să facem o piruetă, ca să ne vadă în toată splendoarea. Spuneau că actrițele trebuie să aibă țâțe și cur, iar eu în perioada aia eram foarte slabă, aveam 47 de kg, și m-am dus în mijloc când mi-a venit rândul și am zis „Eu sunt așa pe toate părțile!”. AG
Motivele pentru care actrițele ajung să joace mereu același gen de rol sunt complexe și implică atât stereotipurile de gen cu care am fost socializați, precum și bugetele și timpul limitat al creatorilor. Dar, bun, să zicem că rezolvăm problema type-casting-ului, printr-un miracol și tu, ca actriță, primești rolurile care îți fuseseră inaccesibile până atunci. Cum arată personajele „disponibile” pe plaja de roluri din teatru sau film din România? Până aici, ne-am uitat la cine sunt femeile din spatele rolurilor, dar cine sunt femeile ficționale din fața publicului? Care sunt emoțiile și poveștile care se joacă cel mai des?
2. Ce roluri se joacă?
Mi se pare ca suntem distribuite la modul: tu ești femeie, tu ești emoțională, tu trebuie să plângi, să iubești, să faci isterii, ca o femeie. Că asta face femeia: plânge, țipă, se îndrăgostește pasional. Cam așa sunt toate rolurile. Îmi aduc aminte că în facultate îmi era foarte greu sa plang, și în majoritatea pieselor trebuia să plâng. IM
Am fost pusă în niște situații care erau mult prea mult. Trebuia să arunc cu niște scaune, să mă enervez, să țip. Și nu ar fi făcut nimeni asta, era prea dramatic pentru situație în sine și pentru ce ar face personajul meu oricum. AS
În teatru, mai ales, sunt mult mai multe personaje masculine decât feminine (de exemplu, doar 16% din personajele scrise de Shakespeare sunt femei conform unui studiu The Guardian), și dacă ne uităm la cine a scris piese de teatru în ultimele sute de ani (spoiler: tot bărbații predomină), lucrul ăsta nu ne miră. Dar dincolo de cantitatea de personaje, o problemă cu rolurile feminine este că în general sunt scrise ca să susțină partitura masculină. O altă problemă este că multe personaje feminine tind să fie schematice și extreme.
Ăsta este unul dintre motivele pentru care am început F-SIDES – ca să ne uităm la filme unde femeile de pe ecran seamănă mai mult cu femeile din realitate.
Nu-mi plac rolurile alea schematice, în care femeile sunt niște prostuțe pe lângă bărbați.
Am fost la un spectacol în care era o tipă foarte mișto, care juca o pițipoancă proastă. Mă întrebam de ce fata asta care e atât de mișto și probabil e și smart, de ce n-a zis „de ce să fie așa personajul acesta, de ce trebuie din nou acest stereotip cu gagica frumoasă care este o piți superficială?” IM
Cred că peste tot, nu doar la mine, e chestia asta că femeia devine isterică și nu mai are chef de bărbatul de lângă ea. Mereu în film e o femeie care țipă sau plânge isteric și sunt: „Da, oamenii [în general] devin isterici, dar nu doar femeile”. AG
M-am prins între timp că feminitatea pentru ei e când nu pui întrebări, când ești foarte drăguțică și te prelingi pe lângă ei și ei sunt zeii absoluți. Și nu înțeleg de ce e imaginea asta că femeia este mai frumoasă și mai atrăgătoare când face pe proasta. AG
Fata bună mă enervează, adică tipologia mea. Dacă nu e timp pe set să-ți construiască personajul, se duce într-o singură direcție și te întrebi ce joacă fata aia. Îți dai seama că nu joacă nimic, că ar avea loc să se ducă și în alte direcții, dar din diferite considerente personajul rămâne de umplutură și nu te atinge cu nimic. AS
Mi se dădea în trecut mult plâns, acum nu mai este cazul, nu mai vreau, nu-mi mai trebuie. Mi se pare că regizorii fug de obrăznicie, de femei care ridică tonul, deși nu înțeleg de ce, pentru că este ceva normal în jurul nostru. De exemplu Dan Chișu m-a lăsat în „5 minute” să fiu nasoală. DC
Sunt multe femei care nu-și dau seama că primesc roluri în care sunt doar niște accesorii, sau niște frumușele tâmpite, sunt niște stereotipuri misogine pe care ele le perpetuează fără să-și dea seama că ar putea să zică: „Hei, stai un pic, dar o femeie frumoasă nu e neapărat proastă, de ce s-o facem așa cretinuță?” IM
Nu înseamnă că situația asta este regula absolută. Personajele feminine bidimensionale nu apar doar în film și teatru, ci și în literatură, motiv pentru care ne bucură că au început să apară și povești despre femei din ce în ce mai complexe. Se reflectă și în experiențele actrițelor cu care am discutat, de la narațiuni de abuz care nu repetă discursul care blamează victima, până la personaje queer nuanțate.
În „Lumea e a mea” a fost foarte mișto legătura cu regizorul [Nae Constantin Tănase] și cum mi-a prezentat personajul. Toată lumea era pro Larisa, aceasta fată care la un moment dat devenea antipatică, dar totul era de fapt despre cum fata asta luptă cu tot ce vine înspre ea. Mă simțeam powerful că totul era despre cine e și ce simte, că [personajul meu] duce tot filmul. AG
Am jucat chestii super variate și în teatru și în film, de la prostituate abuzate, la femei independente și bogate, la adolescente care plâng pentru că au drame. Din punctul ăsta de vedere sunt mulțumită. DC
În Umbre [HBO Sezon 2] am fost distribuită într-un rol unde la prima impresie ar fi fost alte actrițe mai potrivite pentru că transmiteau tipul acela de seducție în viața reală. A fost o surpriză plăcută că mi s-a dat șansa asta, că au văzut potențialul să fiu acel personaj fără să fiu așa în viața reală. SM
Scopul ar fi ca rolurile astea să se tot scrie și să se tot joace, iar femeile să fie reprezentate în realitatea lor complexă, demontând platitudinile cu care ne-am tot obișnuit. Dar din păcate mai e o categorie de roluri care încă lipsește acut din repertoriul feminin.
3. Ce roluri nu se joacă?
O frică unanimă printre actrițe este: și eu ce joc, când nu mi se dă de ales decât dintre fete tinere și mame?
Mi se pare ca sunt într-o zonă neagră. Nu se scriu roluri pentru femei tinere active în film, adică și „Ana, mon amour” [Călin Peter Netzer] a fost un dar de la Dumnezeu. Pentru plaja de vârstă de la 30 și până la 40 nu se scriu roluri. Deja de la 40 ai o problema, deci li se pare interesant, au tipologii gen femeie divorțată, femeie care vrea sa divorțeze, femeie cu copii, și este strâns legat de tiparele filmelor românești. Probabil 30-40 e o perioadă pe care nu știu cum să o transpună într-un personaj. Eu așa mă simt, într-o zonă neagră. DC
Lacuna de roluri pentru anumite vârste nu este doar o problemă românească. E trist că nu știm ce povești să spunem despre femei după ce au trecut de etapa inocenței și explorării sexuale, și înainte să fie resemnate cu viața. Dar asta rămâne o temă deschisă, pe care sperăm să o explorăm mai în detaliu în viitor.
Concluzionând ce avem aici, nu vrem să intrăm într-un relativism absurd în care spunem că oricine poate juca pe oricine, sau că nu există contre-emploi. Ce vrem să spunem este că destul de des potențialul actrițelor de a își explora și exploata abilitățile este limitat. Pe de o parte este limitat de procesul de casting care este blocat în stereotipuri de gen, preponderent fizice, și nu le permite să descopere direcții noi. Pe de altă parte, potențialul le este limitat de varietatea redusă de roluri. A fi femeie e ceva complex și trebuie sa avem curajul sa o reprezentăm.
