Numeroase secvențe din Rodéo (2022, r. Lola Quivoron) recontextualizează reprezentările clasice ale unor subculturi ultramasculine precum cea a motocicletelor, omniprezentă în cinemaul american în filme-cult precum The Wild One (1953, r. Laslo Benedek) sau Easy Rider (1969, r. Dennis Hopper). De altfel, însăși Lola Quivoron își asumă un grad de dialog între debutul său de lungmetraj și epoca de aur hollywoodiană, chiar dacă referințele pe care le citează în interviuri nu sunt neapărat filme despre motociclete, cât mai degrabă filme de gen din care violența este nelipsită, cum ar fi cele cu gangsteri sau westernurile. În ciuda fascinației sale asumate pentru violență și spațiile masculine, Quivoron reușește să nu cadă în capcana facilă a glorificării, menținând în mod constant o privire critică asupra mediului pe care ni-l prezintă.
Prin perspectiva protagonistei sale, Rodéo chestionează în mod constant cutumele sexiste ale grupului de motocross în care Julia (Julie Ledru) caută să se integreze. Rezistența grupului la apariția Juliei se manifestă în câteva instanțe reprezentative pentru condiția unei persoane desemnate femeie la naștere într-un spațiu masculin. De la neîncredere, la fascinație, până la violență, reacțiile bărbaților se diversifică pe parcursul filmului, formând un tablou caleidoscopic.
Violența reprezintă o temă centrală a filmului. De la precaritate economică și marginalizare socială, până la abuzurile poliției și violență de gen, fiecare personaj are de-a face cu propriile traume, care ies la suprafață în momente de tensiune, răzbunare sau emancipare. Dintre toate problemele cu care se confruntă personajele, moartea care planează asupra găștii de motocross devine în egală măsură o eliberare de la constrângerile vieții de zi cu zi.
Pentru Julia, constrângerile materiale sunt dublate de dublul standard patriarhal, care o marchează ca outsider într-un spațiu unde trebuie să-și demonstreze apartenența. Ceea ce inițial este o slăbiciune pentru protagonistă devine ulterior un atu atunci când bărbații descoperă că metoda ei ingenioasă de a fura motociclete ia naștere tocmai din ceea ce ei consideră un defect. În mod normal, Julia ripostează împotriva obiectificării, refuzând să fie fotografiată în orice context. Însă, pentru a-și atinge scopul, acceptă să primească un scurt makeover feminizant, prin care își modifică aparența și manierismele astfel încât să poată fura motociclete de la bărbați care altfel îi subestimează aptitudinile mecanice. Transformarea sa demonstrează atât adaptabilitatea personajului, cât și performativitatea inerentă a rolurilor de gen. Androginia reiese organic din construcția personajului, cât și din inserțiile autobiografice ale lui Quivoron, care specifică intenția clară de a-și reprezenta propria non-binaritate într-un mod cât mai sincer și nuanțat.
La polul opus se află singurul alt personaj feminin, Ophélie (Antonia Buresi), soția lui Domino (Sébastien Schroeder), liderul care conduce „B-more” din închisoare. Tradițional feminină, ea e cea care o ajută pe Julie să se transforme în alter ego-ul cu care fură motociclete. Mariajul lui Ophélie este la fel de sufocant precum apartamentul mic în care este forțată să stea alături de copilul său temperamental, cât timp soțul ei se află în închisoare. Dependentă financiar de el, Ophélie este forțată să-și petreacă marea majoritate a timpului închisă în casă, într-o situație domestică în care momentele petrecute împreună cu Julia reprezintă singurele instanțe de vulnerabilitate emoțională, în cazul ambelor personaje.
Deși este adesea comparat cu Titane (2021, r. Julia Ducournau), Rodéo riscă să dezamăgească printr-o aderare mai strictă la realism. Spre deosebire de universul grotesc, visceral și sexual din Titane, Rodéo pare aproape observațional, minimalist și asexual. Însă el are cu totul alte preocupări și mize, motiv pentru care consider că o comparație între cele două filme ar fi nedreaptă. Rodéo se încadrează în tradiția realismului magic, delimitând destul de riguros, în cea mai mare parte a timpului, elementele fantastice de restul acțiunii, până când acestea ajung să se reverse în cele din urmă și asupra narațiunii principale.
Similar cu De bruit et de fureur (1988, r. Jean-Claude Brisseau), melancolia secvențelor onirice contrastează cu ritmul alert al vieții de zi cu zi. Însă, dacă în De bruit personajul masculin este vizitat de un spectru feminin, rolurile sunt inversate în Rodéo, unde un motociclist care murise subit într-un accident o vizitează pe Julia în mod constant, reamintindu-i de propria-i efemeritate. Cu toate acestea, parcursul narativ nu devine previzibil, deoarece simbolismul episoadelor mistice nu este dogmatic.
De altfel, tot filmul evită cu agilitate orice tentativă de a-i limita discursul ideologic. Spațiul masculin al motocrossului nu este inerent negativ, ci mai degrabă o exacerbare a ordinii patriarhale preexistente. Bărbații din „B-more” nu rămân niște caricaturi ale misoginismului. Fiecare personaj gestionează în mod diferit prezența Juliei în grup: Kais (Yanis Lafki) este un aliat încă de la început, Manel (Junior Correia) se „convertește” pe parcurs, în timp ce Ben (Louis Sotton) se împotrivește până la final. Fiecare dintre ei face dificilă o categorisire definitivă a vreunui personaj ca reprezentare unică sau atotcuprinzătoare a masculinității. Începând cu secvența înmormântării, spectatorul e încurajat să chestioneze contradicțiile dintre imaginea șovină pe care personajele și-o asumă și felul în care interacționează ele în diferite contexte sociale.
Însă lumea motocrossului cuprinde mai multe aspecte. Este o comunitate vie, cu convenții și tradiții proprii, pe care filmul le relevă prin intermediul Juliei, care este inițiată de Kais în această lume nouă. Nu mergi niciodată singur pe pistă, nu-ți lași motocicleta nesupravegheată, nu dormi în garaj etc. Rodéo emană o fascinație sinceră pentru acest mediu, continuată pe parcursul unor ani de zile, încă de la filmul de absolvire al lui Quivoron, Dreaming of Baltimore (2016). Spre deosebire de acesta, Rodéo petrece mai mult timp dezvoltând o fascinație pentru motocicletele de pe ecran. Cascadoriile periculoase, sunetele de motor ambalat și mirosul de benzină sunt în mod constant arătate de-a lungul filmului. Garajul în care gang-ul „B-more” își petrece timpul este plin de piese de schimb înghesuite prin colțuri întunecate. Lumea motocicletelor devine astfel un spațiu aparte, izolat de restul societății, la fel ca în Dreaming of Baltimore. Mediul familial este sufocant, iar șoselele pustii oferă escapismul cuvenit.
În Rodéo, fiecare personaj are o motivație concretă, mai puțin Julia, care pare mânată mai degrabă de o energie supranaturală, de o determinare care o face imună (din punct de vedere psihologic) la orice tip de violență. Forța protagonistei vine în completarea unei tradiții de reprezentări cinematografice care captează același tip de energie aproape exclusiv doar în protagoniști masculini. De la Rebel Without a Cause (1955, r. Nicholas Ray) la Taxi Driver (1976, r. Martin Scorsese), alte influențe citate de Quivoron, acest tip de furie autodistructivă primește în sfârșit și un portret asumat feminist.
