În spațiul dintre mine și cealaltă au loc și asemănări și deosebiri, atât timp cât avem o direcție comună.
Mă aflu într-un moment fragil. Trebuie să-mi dau seama dacă vreau să mai rămân în relația în care sunt. E o muncă emoțională care îmi acaparează resursele. Mă simt epuizată. Pornesc filmul pe PC, îl ascult în căștile cu fir, ca în adolescență. Cineva filmează un eveniment privat. E o nuntă sau o aniversare? Mi-e greu să mă concentrez. Peste film se suprapun imagini din relația mea. Totul e tulbure și intens, am din nou 17 ani. Singurul gând clar, separarea, a devenit o opțiune concretă. Durerea e la fel de mare ca prima oară, tocmai pentru că nu mă așteptam să se mai întâmple vreodată.
„The Watermelon Woman” este un mokumentary plin de umor și de insight-uri valoroase în mentalitatea grupurilor aflate la intersecția mai multor vulnerabilități, cum e exemplul lesbienelor afro-americane din Philadelphia. Pe măsură ce avansez în vizionare îmi dau seama că filmul explorează identitatea din perspectiva diferențelor și asemănărilor, o graniță fluidă, pe care Cheryl Dunye o manevrează cu foarte multă grijă. Ce înseamnă să faci parte dintre cei care îți seamănă? Ce-l face pe celălalt diferit?
Tamara, care își caută identitatea în autosegregare, și Cheryl, care se contopește cu celelalte, întruchipează cei doi poli între care se desfășoară în mod normal autocunoașterea.
Eu mereu m-am simțit atrasă de persoane diferite de mine. Le admir ușurința cu care fac lucruri care mie mi se par imposibile. Mă amestec cu ele, le devin sprijin și, dintr-odată, nu mă mai simt nici eu greșită. Ce mai contează nesiguranța mea, lipsa mea de umor, rigiditatea mea când am siguranța ei, glumele ei, fluiditatea ei. Dar cine mai sunt eu în toată ecuația asta? Mă uit la film și încerc să-mi răspund. Tamara descrie atracția dintre Cheryl și Diana, o fată albă în căutare de aventuri, ca pe o consecință a faptului că fiecare fuge de propria ei identitate rasială, camuflându-se sub identitatea celeilalte. Ești o fată neagră care se comportă ca și când ar vrea să fie albă, îi reproșează Tamara lui Cheryl, în discuția de pe trepte care declanșează o perioadă de tensiuni în relația lor de prietenie. Oare eu am încercat să fug de mine când mi-am ales parteneri atât de diferiți?
În ultima perioadă am tot căutat persoane care îmi seamănă și m-am privit în ele ca-ntr-o oglindă. Sunt eu, dar nu sunt eu. E altcineva, într-un alt corp, care simte la fel ca mine, folosește aceleași instrumente în relație cu lumea – și nu e nimic greșit acolo, ci înduioșător, fermecător. M-am simțit ca atunci când am cunoscut primele persoane queer sau primele persoane cu care am împărtășit o pasiune comună. Mi-am dat seama că sentimentul ăsta mi-e călăuză pe drumul către sinele meu adevărat.
Meanwhile, în căutarea ei, Cheryl descoperă că Fae Richards a avut o aventură cu regizoarea albă Martha Page, în timp ce ea însăși trece printr-un situationship cu Diana. La job leagă o prietenie tot mai strânsă cu Annie, noua colegă pe care Tamara o supune unui bullying sistematic pentru că e albă și punkeriță, atât de diferită. Și, prin asta, Tamara vrea să spună atât de ipocrită. Cum poate cineva să pretindă că e împotriva sistemului care îi oferă o grămadă de privilegii? Not right, not wrong – ceva de rumegat. La fel ca problema cu cine este inclus și pe cine excludem, atunci când scriem o istorie.
Marea istorie a fost scrisă mereu de cei privilegiați. Grupurile vulnerabile nu au avut până recent dreptul la autoreprezentare. „Sometimes you have to create your own history. The Watermelon Woman is fiction”, spune regizoarea într-un citat de la sfârșitul filmului, arătând că miza ei nu a fost fidelitatea față de un adevăr empiric, ci procesul care stă la baza scrierii unei istorii. Ce anume includem și ce alegem să lăsăm afară? Oare eu ce am lăsat afară din notița cu istoria relației? Și mai ales de ce?
Prin faptul că își desfășoară raționamentele pe ecran, Cheryl ne arată că e mereu necesar să reflectăm asupra importanței și impactului acestor decizii. Ea alege să includă în istoria vieții lui Fae Richards relația acesteia cu regizoarea albă, chiar dacă partenera din ultimii ani de viață ai lui Fae o roagă să șteargă acea bucată de poveste. În viața personală a lui Cheryl, experiența „white chicks” are următoarele concluzii: Diana dispare, dovedindu-se că atracția ei pentru Cheryl era doar un fetiș prin care exotiza persoanele afro, însă Annie rămâne, oferindu-și sprijinul real și sincer în facerea filmului. Chiar dacă ce vedem pe ecran se oprește aici, mă aștept ca până la finalul poveștii și Tamara să fi ajuns la gânduri mai bune în legătură cu Annie și cu posibilitatea de a explora relații cu persoane din afara comunității afro.
Gândurile bune și-au făcut loc și în mintea mea – nu mai sunt într-un tunel, orizontul e larg și plin de posibilități. În spațiul dintre mine și cealaltă au loc și asemănări și deosebiri, atât timp cât avem o direcție comună. Și atât timp cât există acest spațiu, desigur, pentru că în orice relație e vital să ții spațiu pentru partenerx, ca atunci când plouă și n-ai umbrelă, dar ai o pungă pe care o țineți amândouă deasupra capului, tu de o margine, ea de cealaltă.
Ilinca Mănescu (n. 1990, Buzău) a absolvit cursurile UMF „Carol Davila” și recent pe cele ale UNATC „I.L. Caragiale”. A participat la atelierele „Creative Writing Sundays” și la programul „Prima Carte”. A debutat în noiembrie 2021 cu romanul „Copiii Ecosistemului”, publicat la editura Nemira, în colecția „n’autor”. A publicat proză scurtă în „Revista de povestiri” și în antologiile de proză scurtă „KIWI” și “Retroversiuni”. A fost finalistă a concursului „Write a Screenplay for” 2022, organizat de Asociația Cinemascop cu sprijinul HBO Europe. A scris articole pentru Scena9 și PressOne. Din 2022 este membră a Cenaclului X, unde scrie poeme feministe și anticapitaliste.
„The Watermelon Woman” (1996, r. Cheryl Dunye) a fost proiectat la București în 2024 (29 august, ora 20:30, laTeatrul Masca), Timișoara, (29 august, ora 20:30, la Institutul Francez, în parteneriat cu Identity Education).
Sezonul 5 F-SIDES se numește Feelings.zip – O arhivă feministă a sentimentelor. Ne dorim să chestionăm, discutăm și decodificăm alături de public sentimentele și trăirile, plasându-le între expresia lor socială și felul în care sunt mediate de experiența cinematografică.
Se întâmplă între aprilie 2024 și ianuarie 2025 în București, Timișoara și Cluj.
