BLOG 


Articol

Kathryn Bigelow, Guy’s Girl

Alex Roceanu

Martie 2010 — cu un an înainte ca trupele americane să se retragă din Irak, Kathryn Bigelow devine prima regizoare onorată cu râvnitul premiu Oscar pentru „Best Director”. Filmul cu care câștigă, The Hurt Locker (2008), este o dramă de război cuminte și corectă — pe lângă câteva momente care invită o privire mai critică, atmosfera pe care o creează este de omagiere a trupelor curajoase care își riscă viața în Războiul Asupra Terorii. În film, frica inamicului străin este validată (presupuși civili sunt, de fapt, insurgenți sub acoperire), iar pericolul definit de armată este întotdeauna real și urgent. Protagonistul, care se ocupă cu dezamorsarea bombelor, și-a riscat viața de sute de ori pe teren, expertiza sa fiind indispensabilă. De aceea și revine pe front la finalul filmului. Pe scurt, întâlnește criteriile necesare statului de Erou.

Cu 15 ani mai devreme, apare Strange Days, un thriller cu sensibilități cyberpunk, care se zbate înverșunat împotriva status-quo-ului. În Strange Days, putrezimea din inima societății este vizibilă, o nouă lume pare a fi curând posibilă, iar antagoniștii sunt bărbații în uniforme, înarmați cu puști și egoism.

Aceste două filme marchează puncte complet diferite ale carierei lui Bigelow (în 1995, un eșec care-i destabilizează cariera; în 2010, consacrarea în istoria filmului), iar prin acești poli opuși putem creiona preocupările ei ca regizoare, dar și locul ei în memoria culturală și în film. Kathryn Bigelow nu este și nu a vrut să fie o regizoare feministă. Își începe cariera în film în 1978, cand regizează un scurtmetraj pentru disertația sa. Filmul, The Set-Up, urmărește doi bărbați pe parcursul unei seri în care se bat măr.

De acolo, bărbații, violența și presiunea patriarhatului devin laitmotive în filmografia sa. Pe când tovarășe de breaslă la fel de renumite, precum Sofia Coppola, tind să sondeze psihicul feminin, mai mult sau mai puțin asumat politic, The Hurt Locker este un film în care nu apare nicio femeie numită. Până în 2012, filmul ei cel mai de succes era Point Break, un film cu surferi, cu polițiști, cu polițiști care fac surfing și subtext homoerotic, femeia existând in principal ca love interest. Când și-a acceptat Oscarul, a recunoscut că nu se percepe drept „femeie regizor”, ci doar ca “regizor”. Bigelow nu a negat vreodată misoginia din lumea filmului, dar în lupta pentru echitate rămâne un obiector de conștiință.

Totuși, câștigul ei din 2010 nu a fost nesemnificativ – în trecut, doar alte trei femei mai fuseseră nominalizate pentru Best Director – Lina Wertmüller (1975), Jane Campion (1993) și Sofia Coppola (2003). O mișcare glacială spre egalitate, căreia încă îi lipsea coroana. Deceniul început în 2010 urma să aducă schimbări sociale majore, avea să debordeze de astfel de „prime” (prima femeie/femeie de culoare/femeie queer care să…). Anii președinției Obama au adus în America liberală senzația de “sfârșitul istoriei” – practic, toate mișcările sociale pe baze identitare au fost atunci validate și recunoscute formal.

Orice moment care este considerat apriori istoric aduce cu sine mari așteptări. În anii de după câștigul lui Bigelow, când așteptam cu sufletul la gură următoarea mare regizoare, părea că nimic nu s-a schimbat. Un articol Vogue din 2020 exprimă această neliniște:

For a moment, it seemed like Bigelow’s win would usher in a sea change for female directors […] But despite the excitement around Bigelow’s success, […] women still represented just 12 percent of directors of the top 100 grossing films of 2019.

Only one woman, Greta Gerwig, has been nominated for best director since Bigelow’s win (Gerwig was nominated for Lady Bird in 2018), and none has taken home the Oscar.

Citind acestea în 2024, cuvintele par ușor fataliste. Între timp, au mai fost nominalizate încă 4 femei (Emerald Fennell și Chloé Zhao în 2021, Jane Campion din nou în 2022 și Justine Triet în 2023), iar Chloé Zhao a devenit a doua femeie care să câștige premiul. Statisticile și direcția lor de evoluție par a fi de partea noastră. În contextul actual, în care Greta Gerwig, odată cu Barbie (2023), a devenit unul dintre cei mai faimoși regizori (de orice gen) din lume, câștigul din 2010 al lui Bigelow pare îndepărtat și puțin relevant. Poate este din cauza faptului că toată lumea se aștepta să fie ceva ce nu a fost – un câștig pentru femei, pentru cineaste. În schimb, The Hurt Locker a fost un triumf doar pentru Kathryn Bigelow, iar acest fapt evidențiază un adevăr incomod: o prezență feminină în spatele camerei nu înseamnă neapărat un film feminin sau feminist.

Această detașare politică explică, pe de o parte, acceptarea ei condiționată în cadrul cinemaului mainstream și, pe de altă parte, reorientarea ideologică pe care o putem sesiza între Strange Days și The Hurt Locker.

Strange Days se petrece sub presiunea unei lumi postmoderne în derivă. Oamenii se așteaptă, aproape fanatic, la o schimbare revoluționară odată cu începutul noului mileniu. Protagoniștii, Lenny și Mace, se plimbă cu mașina printr-un Los Angeles vag distopic, făcându-și loc printre protestatari, răzmerițe și puncte de control. Paranoia este îmbibată în fiecare milimetru de celuloid. Referințele la protestele împotriva poliției din Los Angeles-ul anului 1992 sunt clare. Într-o scenă din al doilea act al filmului, Mace, o femeie de culoare, exclamă în conversație cu Lenny: A cop? You want me to trust a cop?! Scopul ultim al acțiunii este de a crea o schimbare; eroii, mai ales Mace, fac tot posibilul pentru a dezvălui crimele poliției, riscându-și viața și simulacrul de pace în care trăiesc.

Autoritatea nu este chestionată în The Hurt Locker. Aparatul militar american este o prezență apăsătoare în Bagdadul de la începutul anilor 2000. Zi de zi, protagonistul nostru, William James, dezamorsează bombele insurgenților, ale căror motivații nu sunt vreodată explorate, rămânând niște siluete caricaturizate ale răului absolut. Într-o secvență marcantă, James descoperă o bombă implantată în cadavrul sfârtecat al unui băiat. Ca reacție la dezgustul colegilor, acesta întreabă cu lejeritate: What, you’ve never seen a body bomb before? Faptul că, în realitate, o astfel de bombă este doar o fabulație e prea puțin important pentru o audiență care trebuie convinsă de corectitudinea războiului din Irak, de cruzimea inamicului.

Strange Days a fost un eșec financiar. Cariera de aproape 20 de ani a lui Bigelow a fost deraiată: a durat încă 5 ani pentru a turna următorul lungmetraj, The Weight of Water, văzut drept unul dintre cele mai slabe filme ale sale. Nici cele câteva recenzii pozitive de la critici celebri, precum Roger Ebert, nu au salvat-o. The Hurt Locker a fost o gură de aer care i-a revitalizat cariera. Dar, spre deosebire de rebeliunea sci-fi din ‘95, regizoarea a știut ce limite nu trebuie întrecute. The Hurt Locker flatează egoul masculin, dorința de a fi erou, de a te sacrifica în numele unor idei nebuloase – Dreptate, Patrie, Glorie etc. – fără a contempla vreun moment ce se va alege de familia pe care o lași îndoliată. Armata americană și, la nivel individual, soldații își taie calea prin această lume străină lor amenințând, împușcând, invadând.

În ciuda neajunsurilor sale și, pe alocuri, a excesului de zel, Strange Days reușește să expună un colț de realitate, o realitate care este formată nu doar de subiectivitatea masculină. Eroul-vagabond al filmului nu este iubit de protagonistă doar pentru că asta cere povestea, ci pentru că, la un moment dat, i-a ieșit în cale, oferind ajutor fără a-i fi fost cerut. Viața personală a lui Mace nu devine pur și simplu zgomot de fundal când un bărbat are nevoie de ea. Este drept că această latură independentă a personajului apare abia în a doua parte a filmului, dar intenția este clară, chiar dacă nu este dusă până la capăt.

Știm din anii ‘60 că The personal is political, iar în ambele filme ideologia subiacentă este reflectată în povestea și relațiile protagoniștilor. O secvență-cheie în Strange Days îl surprinde pe Lenny când îi este impus un ultimatum de către Mace – dacă oferă ca mită înregistrarea care dovedește criminalitatea poliției din Los Angeles, ea îl va elimina complet din viața și din inima ei. În ciuda abundenței de tropi romantici, în ciuda indulgenței lui Mace și prea des a femeilor în genere, hotărârea din vocea ei este evidentă. Într-un film cu ambiții de blockbuster Y2K cu explozii, această simplă interacțiune dintre doi oameni reușește să strălucească și să reafirme fundamentul moral al filmului. Un echivalent în The Hurt Locker îl văd doar în secvența în care Will James se întoarce la baza sa, după o noapte în care a încercat să vâneze un presupus terorist. Acesta, venind neanunțat din exterior, este supus aceleiași violențe pe care o exercita asupra civililor, este forțat să treacă prin același ritual de umilire. Moralitatea Us versus Them devine orbitor de clară, ipocrizia și violența ajung în prim-plan, dar filmul nu urmărește suficient acest fir narativ. La final, James se întoarce nerăbdător pe front, după o scurtă pauză pentru a-și vizita familia, de care este aproape complet detașat emoțional. Cruzimea instituției pe care o servește poate fi metabolizată fără a ridica vreun semn de întrebare.

Pe de altă parte, un film care critică poliția și monopolul statului asupra violenței nu prind prea bine la box office. În contextul filmografiei lui Bigelow, dar și al celorlalte filme ale scenariștilor (printre care și James Cameron), Strange Days pare un accident fericit. Acești cineaști nu sunt renumiți pentru angajamentele lor progresiste, iar eșecul financiar poate fi un motiv pentru această reticență. Desigur, există o mulțime de factori care, împreună, determină rentabilitatea unei producții, dar nu ar fi greșit să generalizăm că filmele vădit politice și progresiste au mai mult ghinion decât cele care reifică ideologia invizibilă a statului american.

Strange Days nu a reușit să fie un blockbuster. 15 ani mai târziu, când The Hurt Locker apare în cinematografe, filmele din universul Marvel încep să crească în amploare și popularitate, ajungând să fie sinonimizate cu conceptul de blockbuster. Desigur, anvergura pe care au putut să o atingă la apogeul lor nu ar fi fost posibilă fără colaborarea cu armata americană, colaborare condiționată de garanția că instituția va fi reprezentată favorabil în film. Odată ce joci după regulile Puterii (oricare iterație a acesteia: studio, stat, publicul-masă etc.), succesul nu mai este o loterie. Oscarul îți este servit, iar faptul că se întâmplă să fii prima femeie care îl câștigă este doar un bonus pentru imaginea publică a Academiei.

Dar filmele-cult, în ciuda adversității lor comerciale, tind să rămână în spatele conștiinței publicului mult mai mult decât filmele-eveniment cu experiență 4D. Acelea sunt filmele de care ne amintim din nou și din nou, filmele pe care le revedem și de care nu ne săturăm. Eu una știu că atunci când mă gândesc la cariera lui Kathryn Bigelow, ultimul lucru care îmi vine în minte este filmul pentru care a ajuns faimoasă.

Sezonul 5 se numește Feelings.zip – O arhivă feministă a sentimentelor. Ne dorim să chestionăm, discutăm și decodificăm alături de public sentimentele și trăirile, plasându-le între expresia lor socială și felul în care sunt mediate de experiența cinematografică.

Se întâmplă între aprilie 2024 și ianuarie 2025 în București, Timișoara și Cluj.

Urmărește-ne pe Instagram și Facebook.