Plasate la capete diferite ale lumii – dar afectate amândouă de traume coloniale distincte –, unul în Brazilia și celălalt în Taiwan, The Cambridge Squatter / Era o Hotel Cambridge (2016) și Island of The Winds / Da Feng Zhi Dao (2025) explorează atât crize ale locuirii, cât și comunitățile care se nasc în jurul acestora.
Urmărind, de o parte, colective angajate și de cealaltă parte autorități dezangajate, cele două documentare investighează ce se întâmplă atunci când locul pe care cineva îl denumește acasă e transformat în ceea ce companiile și organizațiile guvernamentale numesc teren sau real estate, închizând ochii la efecte colaterale și chiar în fața simplei existențe umane.
În Era o Hotel Cambridge, părăsitul hotel titlular din inima orașului São Paulo devine adăpostul unor zeci de oameni: refugiați din toate colțurile lumii (Palestina, Congo, Haiti), dar și, așa cum îi numește unul dintre ocupanții străini, „refugiați brazilieni în Brazilia” – persoane fără adăpost, refugiați economici și alți brazilieni uitați de societate. Camera regizoarei Eliane Caffé urmărește strânsa existență împreună din interiorul acestui microsistem, de la poveștile de viață pe care le împărtășesc unii cu ceilalți, la momente de ajutor reciproc între etaje sau complicate întâlniri pe Skype cu familiile din țara de origine, până la momentele în care autoritățile fac presiuni pentru evacuare.
Totuși, formula utilizată de Caffé nu e cea a unui documentar clasic; viniete observaționale ale vieții de zi cu zi se împletesc cu momente de mizanscenă, în care regizoarea implică direct ocupanții, alături de doi cunoscuți actori brazilieni și o activistă pentru locuire, în ficționalizarea propriilor vieții și a luptei împotriva evacuării.
Cea de-a doua parte a filmului se referă, astfel, la eforturile unuia dintre personaje de a pune în scenă o piesă care să facă cunoscute problemele rezidenților, în aceeași măsură în care să le ofere un spațiu terapeutic – acest fir narativ dublând, aproape metatextual, intențiile documentarului în sine.
În loc să facă un film „despre” locuitorii hotelului Cambridge, Caffé realizează un demers hibrid și colectiv alături de aceștia, care topește granița dintre ficțiune și realitate și recuperează auctorialitatea subiecților unui documentar în facerea filmului prin implicarea lor ca actori activi.
În Island of the Winds, regizoarea Hsu Ya-Ting adună împreună întâlnirile pe care aceasta le-a strâns timp de peste 20 de ani cu locatarii Sanatoriului Losheng, foști suferinzi de lepră, exilați cu mulți ani în urmă pe terenurile instituției.
Deși stabiliți încă din tinerețe în Losheng și majoritatea suferind, în urma bolii, de dizabilități locomotorii și alte sechele fizice majore, cei douăzeci de ani pe care se întinde filmul surprind nu atât reflecții meditative despre timp și viață, cât repetatele încercări ale autorităților orașului de a-i evacua pentru a construi extensia unei linii de metrou.
Privirea observațională a lui Hsu, dublată de conversații atente și pline de demnitate, nu se sfiește niciodată de lucrurile de la care camera adesea întoarce capul – corpuri bătrâne și corpuri bolnave, redate aici nu ca mărturii creatoare de milă ale unei tragedii, cât ca fapte date, ca realități existente ale lumii în care trăim.
Urmărind lunga istorie a protestelor și a mișcărilor de solidarizare – mai ales a studenților – pentru cauză, Island of the Winds onorează o imagine antiabilitistă a activismului, în care persoanele pe care adesea le excludem, fie și cu gândul, din discursul activist se află în prima linie, luptând pentru ele însele. Hsu urmărește în documentarul său diferența între „ajutor” și solidarizare; locuitorii din Losheng sunt actanții propriilor rezoluții, dar nimic nu se poate schimba fără implicarea societății.
