Primul film de ficțiune al documentaristei Maya Da-Rin e mai degrabă o narațiune audiovizuală hibridizată, în care granițele dintre născocire și înregistrarea cu caracter documentar a realității unei comunități sunt frecvent subțiate, în concordanță cu un proces de lucru din care nu lipsește privirea antropologică.
Rezultat în urma a șase ani de pregătiri și sute de interviuri cu actori și actrițe originare din nord-vestul Braziliei, acolo unde este plasată acțiunea filmului, A febre/The Fever spune o poveste adesea alegorică despre destinele indigenilor stabiliți în Manaus printr-o formulă estetică minimalistă, formată când din îngemănări sonore între natural și industrial, când din juxtapuneri vizuale stridente între tranchilitatea misterioasă a Amazoniei și inscrutabilitatea containerelor din portul în care lucrează Justino (Regis Myrupu). Zonă Economică Liberă creată la finalul anilor ’60, fundalul inedit al unei rute navale comerciale aflate în inima unui ecosistem esențial pentru echilibrul climatic deja precarizat al planetei îi asigură filmului, pe lângă o densitate de planuri în ceea ce privește abordarea subiectivității lui Justino, o relevanță actuală crescută într-o pandemie care, după toate datele științifice, a fost înlesnită de modelul economic extractiv global.
Dimensiunea politică a febrei lui Justino din ajunul plecării fiicei sale se dezvăluie însă discret, ca produs secundar al unui aliaj de lirism, reverie, supranatural, folclor Desana și anxietate urbană și prin conflictul dintre lumea materială, de factură antropocenă și orientată spre consum a portului cu lumea naturii și a mitului, fermecată și tainică, din care provine Justino și în spațiul mental al căreia el încă locuiește. Propunându-și să facă opoziție atât metodelor de cunoaștere, cât și modelelor narative eurocentrice ale eroului cuceritor, Maya Da-Rin își construiește scenariul din fragmente de rutină cotidiană în care fiecare nouă iterație scoate la iveală o altă latență din experiența subiectivă a protagonistului și sapă în adâncimea contextului colonial prin prisma poziției sale sociale.
În cadre fixe, care îl opacizează când e în societate și induc privitorului o așteptare somnolentă, Justino e surprins de mai multe ori ațipind în uniforma de paznic între containerele docului, apoi tolerând cu stoicism zâmbitor înțepăturile rasiste ale colegului lui sau ale biroului de resurse umane, apoi făcând o navetă lungă și obositoare din port până la casa lui cocoțată pe unul dintre dealurile-favele de la marginea orașului Manaus. Într-o sugestie de suspans, Justino se oprește invariabil în tranzitul lui spre casă în același punct – o stație de autobuz fără marcaj de la marginea pădurii – ca să asculte un foșnet enigmatic. Camera devine mobilă și surprinde relații în mișcare abia când Justino pășește pragul gospodăriei lui de la marginea unui cartier care pătrunde în habitatul junglei, dar care nu e nici ea un adevărat acasă, ci o zonă de compromis și competiție între două lumi contradictorii, care descrie perfect ambiguitatea posturii protagonistului.
Casa de la marginea junglei e însă, prin contrast cu cadrele cu containere metalice și mașinării vacuizate de prezențe și simțiri umane din port, deschizătura prin care cosmogonia civilizației Desana intră în polemică cu raționalismul și materialismul eurocentric. Nu doar un loc în care Justino se poate exterioriza așa cum e el, își poate vorbi limba maternă cu copiii lui și își poate exprima fără perdea scepticismul alintat față de medicina civilizației albe, casa de la marginea junglei e planul pe care întreaga înțelegere a lumii se reorganizează prin intermediul limbajului și al legendei. Lucrând îndeaproape cu actorii pentru o traducere culturală cât mai adecvată a credințelor popoarelor indigene din Amazonia, Maya Da-Rin folosește această colaborare nu pentru a idealiza etnografic o lume în curs de dispariție, ci pentru a releva acele aspecte care propun un alt mod de raportare la natură, resurse și subiectivitatea celorlalte ființe. Legenda vânătorului capturat de maimuțe, pe care Justino i-o spune nepotului la masă, nu e doar o pildă moralizatoare la adresa lăcomiei omului, ci evidențiază o concepție despre lume în care acesta nu este stăpânul, ci o specie între alte specii. Atunci când Justino se vaită, ca un bunic retrograd, referitor la imposibilitatea de a mai vâna în societatea urbană și la obligația de a-și procura mâncarea de la supermarket, adevăratul tâlc ține de adaptarea lui forțată la un tip de vânătoare actuală, răsărit din modelul dominator al coloniștilor, și în care indigeni ca el n-au încetat să fie priviți drept pradă și bazin de extracție. Metafora febrei care îl cuprinde pe vânătorul fără pradă poate fi citită nu numai ca nolstalgie după vatră, ci și ca fierbere împotriva unui proces de distrugere în masă care a renunțat de mult timp la mijloace primitive, expert în greenwashing (a se vedea inscripțiile despre utilizarea bambusului de pe anumite containere din film), dar care provoacă aceleași dezechilibre, distrugeri de habitat, împuținări de resurse și precarizări în lanț nu doar pentru om, ci pentru toate speciile de pe un anumit areal.
Deși aerisit vizual și meditativ grație formulei poetice, The Fever manifestă – mai întâi în subsol, apoi tot mai acaparant – o atmosferă sufocantă și aburoasă care trimite când concret la probleme respiratorii (e de neuitat, de exemplu, alipirea unui cadru cu jungla mușcată de marea de containere și a unuia cu masca de oxigen pe chipul unui copil), când la un climat de anxietate privind ravagiile făcute de un animal necunoscut prin gospodăriile oamenilor din oraș. Înainte de decembrie 2019, această anecdotă ar fi avut mai curând un aer hazliu de jurnalism tabloid decât unul de problematică serioasă, însă în septembrie 2021 ea capătă o aură prevestitoare și se integrează de minune în narațiunea acceptată a modului de răspândire a virusurilor zoonotice. Maya Da-Rin nu apasă pedala pe niciunul dintre discursuri și nici nu face afirmații clare, lăsând informațiile și perspectivele să plutească liber prin narațiune, dar e greu să nu vezi retrospectiv în film un fel de avertisment și de anticipare mută a colapsului generalizat din era Covid-19, în care lipsa accesului la servicii de sănătate prezentată în film s-a agravat considerabil în pandemie chiar în Manaus, iar virusul a lovit fix în punctele nevralgice ale zonei haotic dezvoltate.
Discursurile din film despre invazivitatea speciilor, cuplate cu știrile despre animale feroce care bântuie urbanitatea în căutare de mâncare, prezintă fațete complementare ale acelorași probleme: filozofia dominării și a exploatării rapace pe termen scurt cu efecte destabilizatoare globale pe termen lung, însoțită de o înțelegere tot mai săracă, în civilizația tech a prezentului, a interdependenței dintre acțiunile omului și mediu. Scepticismul reflex al protagonistului la adresa civilizației coloniștilor, în care e totuși nevoit să trăiască, se articulează în jurul acestui extractivism de ansamblu, pe care Justino îl amendează ineficient și dăunător sieși, refuzând, de pildă, în felul lui neclintit, până și prelevarea sângelui. Evitând însă romanțarea, Maya Da-Rin nu prezintă decizia lui Justino din final drept una definitivă, ci drept o nevoie maladivă de deconectare de la fluxul material și informațional al lumii curente, care obnubilează adesea ceea ce este esențial.
