Odă vieților noastre netrăite

Autoare a filmului-cult queer I’ve Heard the Mermaids Singing, intens ovaționat la premiera de la Cannes din 1987, a adaptării libere Mansfield Park (1999), după romanul eponim al lui Jane Austen, co-scenaristă a filmului de televiziune Grey Gardens (2009), bazat pe documentarul cu același nume al fraților Maysles, și a altor câteva adaptări după surse literare, precum Kit Kitteridge: An American Girl (2008) sau Into the Forest (2015), regizoarea și producătoarea Patricia Rozema a transpus, în cel mai recent film, textul dramatic care a stat la baza spectacolului canadian Mouthpiece din 2015.

Premiat pentru interpretare la ediția din 2017 a Edinburgh Fringe Festival și itinerat la Los Angeles la inițiativa lui Jodie Foster, Mouthpiece este, în formula sa originară, un two-woman show a cărui scenografie cuprinde o cadă de baie, în jurul căreia personajul Cassandrei (interpretat de Amy Nostbakken și Norah Sadava, care sunt și autoarele textului) își (re)definește, printr-un monolog dedublat care erupe în cântec și dans, semnificația și dinamica relației ei ambivalente cu mama abia decedată.

Adaptarea pe care o face Rozema la formatul filmic, rescriind textul împreună cu autoarele-interprete, mizează mai puțin pe fizicalitate și mai mult pe narativizare, Mouthpiece devenind o cursă contracronometru – cheaună și împiedicată – pe străzile din Toronto a celor două fețe ale Cassandrei, care trebuie să se ocupe, pe durata a 48 de ore, de o parte dintre detaliile organizatorice ale înmormântării, sub presiunea familiei care îi dictează în amănunt ce are de făcut, dar în special ce nu poate face – și anume să-i țină mamei elogiul funerar – din cauza predispoziției ei către obrăznicii. Premisei nespectaculoase a unei morți în familie i se adaugă tensiune prin ostilitatea negocierilor telefonice dintre protagonistă, tatăl, fratele și mătușa ei, completate de ostilități interioare exteriorizate prin Cassandrele care se calcă una pe cealaltă pe bătături la supermarket, la buticul de lenjerie intimă, la pompele funebre sau la florărie, în timp ce scriu cu voce tare și repetă mototolite elogiul în fața unor hălci de carne sau în cabina de probă, încercând să stabilească în ce măsură exemplul mamei ei este unul feminist sau nu.

Chiar dacă își asumă un concept artificios și riscant de transferat la mediul cinematografic, Rozema reușește să scoată din monologul despicat într-un dialog nu doar o expresie directă și diegetic eficientă a fluxului de gânduri contradictorii care trec șuvoaie prin mintea protagonistei măcinate de remușcări, ci și o ilustrare nuanțată a viziunii duble și a ecartului dintre intenție și acțiune cu care femeile sunt educate să coabiteze pentru a se conforma așteptărilor sociale. În litera nesiguranței (imaginii) de sine normalizate de condiția de gen, nu de puține ori una dintre fațetele protagonistei o demobilizează pe cealaltă sau o îndeamnă la concilieri și cedări de teritoriu. Cu alte cuvinte, schimbul iute de replici tăioase pe care și le livrează reciproc Cassandrele neîmpăcate (mai mult decât o sursă de comic inteligent, polemică introspectivă sau ocazie de a schița fundalul psiho-emoțional al relației cu mama) accentuează gradul de interiorizare – de care suferă chiar și protagonista-scriitoare-emancipată – a privirii misogine care judecă, măsoară, categorisește și dresează femeile, corpurile, ideile și îndrăznelile lor și de care personajul feminin dedublat se străduiește atât de mult să scape.

Completată de plonjări în amintire – flashbackuri din care cineasta construiește portretul mamei și pe care protagonista le recitește în logica idealurilor ei din prezent –, metoda viziunii scindate și a jocului dublu expune și dificultatea Cassandrei de a-și alege tabăra în ceea ce privește alegerile lui Elaine (Maev Beaty), fiind permanent indecisă între recunoștința față de mama care a susținut-o să gândească independent și să-și atingă potențialul și învinovățire față de aceeași care a capitulat în fața inegalităților și a unui volum disproporționat de muncă esențială, acceptând să nu și-l atingă pe al ei. Încercarea Cassandrei de a acorda generozitatea, dar și ulterioara anonimitate a mamei, cu idealurile sociale la care ea aspiră prin prisma educației și a privilegiilor primite se dovedește a fi cea mai grea dilemă afectivă și teoretică, una care nu-și poate găsi rezolvare decât prin demistificarea propriilor pretenții la coerență, infailibilitate și combativitate. O cartografiere atentă a coliziunilor de stări și opinii incongruente ale protagonistei ei, Mouthpiece nu este genul de operă care să iște porniri revoluționare înflăcărate, dar, articulând minuțios și cu o doză considerabilă de receptivitate emoțională consecințele individuale și generaționale ale unor scheme de gândire dominante și nechestionate, pune pe tapet piedicile concrete, chiar dacă îndulcite, care fac încă din egalitatea în drepturi o utopie.