Prima cineastă premiată cu Oscarul pentru cel mai bun film străin, Marleen Gorris și-a început cariera cu lungmetrajul De stilte rond Christine M. / A Question of Silence (1982), a cărui premisă – aceea a uciderii spontane a unui patron de magazin de către trei femei fără nicio legătură prealabilă una cu cealaltă – l-a impus drept o lectură feministă fundamentală, dar l-a și făcut subiectul unor controverse iscate de interpretarea literală și panicardă a ripostei sângeroase a femeilor din film față de sexismul puternic înrădăcinat social cu care se confruntă.
Concluziile psihiatrei (Cox Habbema) angajate să stabilească gradul de discernământ al celor trei femei sunt neliniștitoare pentru oamenii legii, care nu pot corobora imoralitatea gestului cu justificarea lui istorică din perspectiva categoriei asuprite. Când limbajul și conceptele juridice și medicale își epuizează eficiența, explozia de râs a femeilor (pârâte, martore, funcționare) din sala de judecată devine singurul instrument critic care mai poate decoda complexitatea actului: faptul că râsul se adresează și dincolo de ecran spectatorului tentat să declare făptașele nebune nu face decât să sporească ridicolul și deficiența schemelor de gândire dominante.
Marleen Gorris
Mai departe, cu Gebroken spiegels / Broken Mirrors (1984) și The Last Island (1990), Gorris continuă cu mai puțin ecou critic în direcția revendicării în cheie alegorică de către femei a drepturilor lor contestate, pentru ca succesul înregistrat de Antonia / Antonia’s Line (1995) să o readucă în prim-planul dezbaterilor feministe. Povestea unei mame singure care se întoarce în satul natal, după cel de-Al Doilea Război Mondial, cu intenția de a-și conduce viața după propriile reguli într-o comunitate tradiționalistă, supusă bisericii și autorității masculine, Antonia’s Line e cronica întinsă pe mai multe generații a unei familii neconvenționale, fondate mai degrabă pe afinitate, generozitate și libertate decât pe replicarea clasică a legăturilor matrimoniale heterosexuale. Ajutată la început doar de fiica ei, Danielle (Els Dottermans), titulara Antonia (Willeke van Ammelrooy) își face treptat loc în comunitatea ostilă și refractară la moduri de viață atipice, devenind – grație altruismului și simțului dreptății pe care nu ezită să-l pună în practică – un stâlp de sprijin pentru persecutații comunității, care se adună voluntar sub acoperișul fermei ei. Comunitatea rurală pe care o prezintă Gorris – abrutizată de exploatarea celor fără apărare și de tăinuirea ei continuată – are o mare nevoie de schimbare, iar Antonia e personajul mitic care la începutul filmului preia simbolic, de la mama aflată pe patul morții și zbuciumată de-a pururea de păcatele bărbatului ei, misiunea de a răsplăti cumva violența patriarhatului și de a regla conturile – însă nu cu aceeași măsură, ci prin impunerea unei noi viziuni asupra relațiilor dintre oameni. Nu întâmplător, un slogan de pe zidul unui birt, dedicat Aliaților care au înlăturat ocupația nazistă, creează un paralelism care o indică pe Antonia drept adevărata eliberatoare a comunității, cea care schimbă ordinea lucrurilor spre mai bine.
Structurat circular, având ca punct de pornire și de sosire ziua morții Antoniei – anticipată înțelept de eroină –, filmul recuperează prin flashback jumătate de secol din istoria acestei comunități matriarhale, tot mai extinse și mai prospere de la o generație la alta (după izgonirea violatorilor și supunerea clerului), un cuib de talente și de excentricități care împreună formează un refugiu utopic și statornic în calea tot mai acceleratului secol al XX-lea. Cu toate că o parte dintre alegerile femeilor din film (preluarea puterii executive; respingerea căsătoriei pentru a preîntâmpina limitarea unor drepturi și, pe cale de consecință, preferința pentru relații libere; preluarea controlului asupra propriului corp și a capacităților reproductive) reflectă și problematizările feminismului din a doua jumătate a secolului trecut, ideea de racordare la actualitate este aproape absentă pe parcursul cronicii de familie, chiar și atunci când pictorița Danielle sau fiica ei, matematiciana și compozitoarea Thérèse (Veerle van Overloop), părăsesc cadrul bucolic pentru a studia la universitate. Evadarea din actualitate spre atemporalitatea și ospitalitatea ciclurilor naturale, fapt subliniat de comuniunea aproape spirituală pe care o au femeile din clanul Antoniei cu ritmurile sezoniere, e simultan forța și slăbiciunea acestui film, deoarece îl deschide spre interpretări divergente, aflate în tensiune, și spre o oarecare relativizare a subiectelor abordate în favoarea fanteziei cu iz revizionist, în care bucuria idilicului devine sursa reechilibrării raporturilor sociale.
Spre deosebire de A Question of Silence, a cărui poziție caustică față de opresiunea femeilor era ancorată într-o doză mai mare de realism și emana un soi de urgență, de necesitate presantă a transformării sociale, viziunea celebrator-alegorică, cu elemente de realism magic, prezentată aici de Marleen Gorris și tonul neobișnuit de optimist chiar și în fața cruzimilor care punctează ici-colo narațiunea fac ca filmul să aibă adesea aerul unui basm hazliu, oarecum grotesc pe alocuri, nu neapărat serios în ceea ce-și propune. Totodată, exemplul de blândă, dar eficientă conducătoare și reformatoare al Antoniei, precum și galeria de personalități feminine contrastante și autodeterminate pe care le-a format, cu totul neasemănătoare cu alte reprezentări cinematografice ale feminității, atestă că utopia pastorală imaginată de Gorris intenționează să provoace măcar proiecția virtuală a unui model alternativ de a concepe societatea, bazat pe un alt tip de dreptate și de coagulare comunitară, față de cel contemporan. Într-un anumit sens, modul utopic exacerbat, în care femeile din arborele genealogic al Antoniei își modelează comunitatea după nevoile și valorile lor, găsind și oferind pacea colectivă, e cel care inovează și produce idei aici, dar și cel care amintește că, părăsind convenția magică, o astfel de luptă nu se câștigă doar cu armele bunei-cuviințe.
