O voce canonică nu doar pentru cinematografia care integrează perspective feminine și feministe, ci și pentru evoluția generală a filmului de autor din ultimele decenii, Catherine Breillat rămâne totuși, în ciuda recunoașterii ei critice, o figură încă marginalizată sub eticheta conținutului așa-zis controversat, greu de digerat prin prisma modului explicit și neapologetic în care explorează teme legate de intimitate și sexualitate.
A abordat aceste teme încă de la începutul carierei ei în anii ’70, când a realizat – pe valul unei cereri din ce în ce mai numeroase pentru producții cinematografice cu elemente erotice – filmul Une vraie jeune fille / A Real Young Girl (1976), nelansat însă decât douăzeci și ceva de ani mai târziu, după succesul înregistrat de filmul Romance (1999).
Catherine Breillat
Chiar dacă filmul ei de debut n-a putut fi văzut la vremea respectivă, Breillat a continuat să abordeze – într-o manieră mai mult sau mai puțin frontală – subiectul primelor impulsuri și experiențe sexuale, pornind mereu de la aceeași schiță a adolescenței feminine drept captivitate menită să dreseze viitoarele femei pentru rolurile docile pe care vor fi nevoite să le ocupe – de soții, mame, tovarășe cuminți și neprovocatoare intelectual sau sexual față de bărbații pe care-i vor servi și de societate în ansamblul ei. Cu 36 fillette și A ma soeur! / Fat Girl, Breillat dezvoltă o rețea tot mai întinsă de legături intertextuale care trimit la aceeași condiție feminină a izolării sociale și culturale care-și arată colții odată cu pubertatea, supunând femeile prin ceea ce cineasta denumește „privirea care rușinează” (the gaze of shame), omniprezentă în raporturile lor cu societatea, pe care acestea o naturalizează în cele din urmă în trăirile lor și în felul în care se definesc și pe care cineasta își propune să o demaște și să o deconstruiască de la nivelul codurilor filmice.
Luând-o didactic, Sex Is Comedy vine în continuarea acestor eforturi tematice și formale și este cel mai bine înțeles odată ce toate piesele de mai sus din filmografia ei au fost parcurse, însă aș argumenta totodată și în sens contrar, și anume că această mostră de metacinema, care urmează rețeta tipică a filmului-despre-film, în care realitatea muncii de platou și realitatea ficțiunii se contopesc inclusiv la nivelul cadrului, are marele atu de a funcționa – spre deosebire de alte titluri din cariera lui Breillat – pe diferite niveluri care nu se condiționează reciproc, putând fi, grație rețetei, doza de entertainment care te atrage în universul saturat de abstracțiuni al filmelor ei mai puțin prietenoase. Citibil din orice punct te-ai afla, Sex Is Comedy nu e însă și frivol, ci, bazându-se îndeaproape pe turnajul unei secvențe intime din A ma soeur! / Fat Girl – în care Elena (Roxane Mesquida) cedează subterfugiilor lui Fernando (Libero de Rienzo) –, își propune să dezvăluie tacticile, anxietățile și eforturile artistice și emoționale implicate deopotrivă în regie și actorie pentru redarea cât mai autentică pe ecran a conflictului interior al protagonistei față de primul ei act sexual. Distribuind-o în rolul Actriței din filmul-în-film tot pe Roxane Mesquida, Breillat dublează în același timp caracterul autoreferențial al demersului, Sex Is Comedy putând fi interpretat din acest moment în egală măsură drept confesiune și autocritică, dar și etalare a mijloacelor transgresive ale artei ei poetice.
Reducând semnificantul filmului-din-film la secvențele delicate dintre Actriță și Actor (Grégoire Colin), Sex Is Comedy este un tratat despre intimitate și raporturi de putere care, înarmat cu o cantitate considerabilă de reflexivitate, confruntă atât concepțiile generale din societate asupra celor două noțiuni, cât și – pentru a nu i-o lua cineva înainte lui Breillat – posibilitatea ca însăși opera ei să reproducă inconștient „privirea care rușinează”și s-o inverseze sau s-o aplice sub alte forme, Jeanne (Anne Parillaud) devenind aici alter egoul artistic al cineastei, care poate servi simultan drept vehicul de idei și subiect criticat. Pe de o parte, Jeanne e regizoarea temerară care își cunoaște și își apără viziunea până în pânzele albe într-o lume chitită să vadă reprezentările feminine drept anexe mai puțin respectabile ale universalității punctului de vedere masculin; pe de altă parte, metodele și temperamentul ei o apropie deseori modelului masculin autoritar, dominator și tranșant, care are idei fixe despre ce constituie și ce nu intimitatea și cum se comportă sexual fiecare gen. În câmpul dinamicii din echipa filmului, Sex Is Comedy se joacă cu consecințele inversiunii raporturilor de putere dintre genuri: dacă ierarhia cu care ne-am obișnuit e aceea dintre regizorul-creator (consumator) și actrița-muză (obiect consumat) pe care o și seduce adesea, Breillat răstoarnă rolurile împământenite și face din Actor obiectul consumat de Cineastă, lucru pe care și colaboratorii ei îl acuză în glumă drept o abatere de la mersul firesc și moral al lucrurilor.
Fie că-i servește la înnobilare prin autocritică, fie că e doar un dispozitiv umoristic fără referent în experiența personală a lui Breillat, inversiunea acestei dinamici și ipostazele ei multiple de-a lungul filmului (spre exemplu, în repetițiile în care Jeanne joacă rolul masculin, iar asistentul ei, rolul feminin) magnifiază substanța filmului: dincolo de a executa o secvență de sex după criterii inflexibile, inversiunea de care se face atât de mult uz și haz face posibilă destabilizarea constructului de gen și analiza tiparelor comportamentale și de gândire produse de „privirea care rușinează”. Când privirea e întoarsă rapace spre celălalt – aici, Actorul – se declanșează o luptă pentru supremație și control creativ, se denunță libertatea artistică a Regizoarei drept agresivitate și violență, i se cere acesteia în ultimă instanță să revină la un rol mai feminizat (măcar acela de mamă care îi poate obloji orgoliul lezat, dacă nu de parteneră romantică pe care s-o seducă și s-o supună).
Odată expuse și luate peste picior aceste tipare, filmul lui Breillat nu rămâne însă cantonat în a ne convinge de ele sau a le livra drept adevăruri de nestrămutat, fiindcă e suficient de ludic în cât să-și tot împiedice singur construcția de discurs, crezând mai puțin în utilitatea de a găsi unul perfect legat, cât într-o serie de discursuri instabile care să ridiculizeze pe rând toate noțiunile pe care le poate prinde în ramă: de la autenticitate, obscenitate și autoritate pe platoul de filmare la sentimente, intimitate, sexualitate, gen și putere. Făcând afirmații și construind metode pentru a le contrazice conștiincios mai apoi, în Sex Is Comedy Jeanne își reevaluează constant pozițiile și concepțiile până când nimerește nota corectă, iar onestitatea ei în fața haosului procesului de creație, care o dublează pe cea a lui Breillat, e eliberatoare.
