Petite Maman de Céline Sciamma este un film despre durere, vindecare și legături feminine, urmărind relația dintre o mamă și fiica ei prin premisa narativă a unei călătorii în timp, explorată emoțional. În doar 72 de minute, Sciamma oferă publicului o introspecție poetică asupra pierderii și reconectării.
Adesea uităm să fim răbdători – cu noi înșine, cu cei dragi, cu relațiile noastre. Uităm să ne acordăm timpul necesar pentru a înțelege și a comunica. Ne pierdem răbdarea pe care o aveam în copilărie, o răbdare născută nu din autocontrol, ci dintr-o curiozitate pură și dintr-o libertate neatinsă de constrângeri.
Petite Maman, de Céline Sciamma, explorează tocmai acest tip de răbdare, cea care leagă generațiile și permite înțelegerea relațiilor. Printr-o poveste simplă, Sciamma ne reamintește că vindecarea și reconectarea necesită timp și spațiu pentru introspecție și acceptare.
Nelly este o fetiță de opt ani, care, după moartea bunicii sale, călătorește alături de părinții săi la casa în care mama ei și-a petrecut copilăria. Mama protagonistei, Marion, copleșită de durerea pierderii propriei mame, se retrage și o lasă pe Nelly în grija tatălui. Obișnuită cu singurătatea, Nelly explorează pădurea din apropiere și întâlnește o altă fetiță de aceeași vârstă, numită tot Marion, care este aproape identică cu ea însăși. Pe măsură ce prietenia lor se dezvoltă, Nelly descoperă că Marion este, de fapt, mama ei în copilărie.
Această punte neobișnuită între trecut și prezent îi permite lui Nelly să privească relația lor dintr-o nouă perspectivă și să înțeleagă tăcerile și absențele care au definit-o de-a lungul anilor. Deși nu a conștientizat inițial impactul, întâlnirea cu versiunea tânără a mamei sale o ajută să realizeze cum lipsa comunicării și distanțarea emoțională au influențat modul în care percepea relația lor. Nelly ajunge să vadă că solitudinea a fost o constantă în viețile amândurora, un fir invizibil care le leagă dincolo de timp.
I. Călătoria în timp: relația mamă-fiică
În Petite Maman, călătoria în timp nu este marcată de știință sau de teorii complexe, ci de inocența și simplitatea imaginației copilăriei. Transportarea lui Nelly în trecut se întâmplă fără explicații, iar lipsa unui mecanism definit o face să se simtă ca o extensie naturală a stării ei emoționale. Sciamma îndepărtează capcanele obișnuite ale călătoriei în timp, cum ar fi explicațiile științifice complicate sau riscurile de a schimba trecutul, concentrându-se în schimb pe rezonanța actului.
Pentru Nelly, întâlnirea cu versiunea mai tânără a mamei sale nu înseamnă explorarea diferitelor linii temporale; este vorba despre înțelegerea mamei, ceea ce, la rândul său, o ajută să-și proceseze propriile sentimente de pierdere și durere. Pe măsură ce interacționează, ies la suprafață temerile, fragilitatea și visurile tinerei Marion. Singurătatea pe care a trăit-o în copilărie și care se reflectă acum în reținerea cu care comunică. În mod obișnuit, Nelly îi pune întrebări înainte de culcare – unul dintre rarele momente în care poate face asta – însă răspunsurile sunt adesea evazive, Marion reducând amintirile copilăriei la „povești prostești”.
Însă întâlnirea cu versiunea mai tânără a mamei sale îi oferă lui Nelly acces la răspunsurile care îi sunt refuzate. Ea descoperă că, la fel ca ea, și mama sa a fost un copil vulnerabil, marcat de propriile temeri.
Marion se teme de operația care urmează, o intervenție menită să o ferească de aceeași suferință fizică ce i-a afectat propria mamă, care a fost nevoită să folosească un baston, pe care Nelly îl va păstra atunci când bunica ei moare.
Cele două petrec timp împreună în pădurea din apropierea caselor lor, unde construiesc forturi din crengi și explorează împrejurimile. Inițial, Nelly este capabilă să-și formeze o privire de ansamblu asupra acestei întâlniri, fiind singura care știe adevărul – că se joacă alături de versiunea mai tânără a mamei sale. Marion, pe de altă parte, nu conștientizează această legătură temporală, ci trăiește momentul ca o simplă joacă între copii, fără să înțeleagă implicațiile experienței până la momentul dezvăluirii. Sciamma nu accentuează dramatic durerea lui Marion, ci o lasă să se dezvăluie încet, prin aceste interacțiuni delicate. Natura reciprocă a acestei conexiuni arată modul în care vindecarea implică o experiență comună, una care transcende timpul și spațiul.
Ușurința cu care cele două se conectează este evidentă atunci când Nelly îi dezvăluie tinerei Marion că este fiica ei din viitor, iar Marion, în loc să pună la îndoială întâmplarea SF, își exprimă curiozitatea față de viitor. Întrebările ei înfățișează temerile din copilărie, cum ar fi frica de a-și pierde mama, o anxietate transmisă și lui Nelly ulterior. Copilăria, în acest context, devine o perioadă de descoperire emoțională. Filmul sugerează că revizuirea trecutului – fie prin memorie, imaginație sau, în cazul lui Nelly, o călătorie literală – poate fi o modalitate de a vindeca și de a merge mai departe.
Călătoria în timp în nu este doar despre vindecarea lui Nelly; este, de asemenea, despre vindecarea lui Marion. Prin interacțiunea cu viitoarea ei fiică, tânăra Marion obține o privire asupra dragostei și grijii care vor defini relația ei cu Nelly. Această prefigurare a viitorului îi permite lui Marion să-și confrunte propriile temeri și incertitudini, cum ar fi teama de pierdere, de moartea mamei sale și de operația care o așteaptă, dar și anxietatea legată de ce fel de mamă va deveni.
Mai mult, Sciamma portretizează modul în care femeile își folosesc adesea imaginația și memoria pentru a face față, a înțelege și a procesa emoțiile lor.
Petite Maman permite spectatorului să se pună în pielea lui Nelly, o fetiță precoce care o redescoperă pe mama sa îndoliată printr-o călătorie fizic inexplicabilă în timp. Deși premisa filmului este una fantastică, întâlnirea dintre Nelly și sinele mai tânăr al mamei sale subliniază modul în care relațiile dintre generații pot fi explorate și înțelese printr-o astfel de conexiune simbolică.
Prezența tatălui este scurtă, în mare parte în fundalul acțiunii. Acest lucru pare a fi intenționat. El contribuie la aspectele practice, cum ar fi împachetarea casei bunicii, iar succintele sale apariții creează o dinamică în care prezența lui contrastează călătoria introspectivă a celor două personaje feminine. Astfel, Sciamma subliniază alegerea conștientă de a lăsa spațiu relației dintre Nelly și mama ei.
II. Nevoia de rămas-bun
La începutul filmului, Nelly își exprimă regretul că nu a avut șansa de a-și lua rămas bun de la bunica sa înainte de a muri. Dorința lui Nelly subliniază impactul emoțional al unei ultime întâlniri și sentimentul persistent de incompletitudine care îi poate bântui pe cei rămași în urmă. Sciamma surprinde cu sensibilitate acest aspect al durerii, înfățișând durerea lui Nelly nu ca tristețe vădită, ci ca o dorință liniștită și persistentă pentru ceva ce simte că a pierdut. Filmul sugerează că durerea nu se referă doar la dorul de persoana decedată, ci și la regretul oportunităților ratate, al cuvintelor nespuse și al momentelor pierdute pentru totdeauna. Acest lucru este evidențiat în momentele în care Nelly interacționează cu versiunea mai tânără a mamei sale. De exemplu, scena în care cele două construiesc o cabană din crengi de lemn nu este doar un joc copilăresc, ci poate fi, pentru Nelly un mod de a construi o relație specială cu mama ei.
Un moment semnificativ are loc când Nelly călătorește în trecut, își reîntâlnește bunica și are ocazia să-i spună adio. Întâlnirea îi oferă ocazia de a împlini dorința nerezolvată de a-și lua rămas bun, fapt care reduce o parte din durerea pe care o simțise după pierderea bunicii. Nelly reușește să găsească o formă de liniște interioară și să proceseze mai bine pierderea pe care a trăit-o.
III. Ritmul filmului
Ritmul lent al filmului este conceput intenționat pentru a reflecta blândețea poveștii, oferind spațiu emoțiilor personajelor să se dezvăluie treptat. Această structură permite publicului să se conecteze cu subtilitățile relațiilor și să absoarbă detaliile fiecărei scene.
Regizoarea este cunoscută pentru stilul ei de povestire simplu și discret, în care evită exagerările narative, iar în Petite Maman, această abordare este completată de un ritm care lasă detaliile decorului și interacțiunile personajelor să vină în prim-plan. De exemplu, scenele cu Nelly și tânăra Marion jucându-se în pădure sau construind un fort împreună au timp suficient pentru a se desfășura în mod natural. Aceste momente ar putea părea simple, dar sunt bogate în sens și emoție.
Petite Maman nu lasă niciodată loc de plictiseală, căci fiecare moment din film are un scop, fie că este vorba de aprofundarea relațiilor personajelor sau de avansarea subtilă a narațiunii. Această economie narativă menține atenția spectatorului, chiar dacă ritmul este unul blând, iar relația dintre Nelly și mama ei impresionează prin autenticitate și profunzime emoțională. Concentrarea lui Sciamma pe momentele mici și liniștite ale conexiunii dintre personaje asigură că publicul rămâne implicat emoțional în poveste.
IV. Sensibilitatea lui Céline Sciamma
Céline Sciamma are o sensibilitate distinctă care transcende genurile și tematicile filmelor sale, legând creații aparent diferite, precum Petite Maman și Portretul unei femei în flăcări. Ambele filme folosesc unghiuri intime și detalii vizuale pentru a construi legături puternice între personaje. Portretul unei femei în flăcări este unul dintre filmele lui Sciamma care ilustrează modul în care ea aduce la viață momente emoționante prin interacțiuni subtile și o narațiune concentrată pe personaje. Deși aceste filme par să ocupe spații narative și vizuale distincte– un basm intim despre copilărie și o poveste de dragoste queer din secolul al XVIII-lea – ele împărtășesc o abordare umană și contemplativă, centrată pe emoții nespuse și conexiuni între personaje.
În Petite Maman gesturile simple și ritmul lent al vieții creează un cadru introspectiv, iar relația dintre Nelly și tânăra Marion se dezvoltă prin tăceri care exprimă durere, pierdere și regăsire. De exemplu, în scenele în care cele două construiesc o cabană, privirile lor transmit o conexiune, fără să mai fie nevoie de dialog. Aceeași abordare se regăsește și în Portretul unei femei în flăcări, unde Marianne și Héloïse își construiesc intimitatea prin interacțiuni subtile, fără a verbaliza emoțiile. Pictura devine un canal prin care explorează sentimentele, demonstrând aceeași atenție la detalii și gesturi mici ca în Petite Maman.
Sciamma are capacitatea de a prezenta legături interumane fără să apeleze la dramatizare excesivă. Fie că este vorba de o prietenie și o conexiune maternă în Petite Maman, fie de o poveste de dragoste în Portretul unei femei în flăcări. Regizoarea creează universuri în care fiecare cadru este atent compus pentru a reflecta perspectivele intime ale personajelor. Culorile, de exemplu, joacă un rol central — tonurile calde și nostalgice ale toamnei din Petite Maman creează o atmosferă liniștită și contemplativă, simbolizând schimbarea și maturizarea emoțională a personajelor. În timp ce, în Portretul unei femei în flăcări culorile calde ale peisajului contribuie la intimitatea cadrului, iar roșul intens marchează pasiunea și dorința.
Sensibilitatea îi conferă lui Sciamma un stil inconfundabil, unul în care privirea regizorală se concentrează pe nuanțele subtile ale emoțiilor, construind narațiuni care pun în prim-plan complexitatea personajelor.
În esență, Petite Maman este o explorare delicată a relațiilor feminine, în special a conexiunii dintre mame și fiice. Sciamma celebrează experiențele nerostite, emoționale și profund personale care le definesc. Filmul redefinește călătoria în timp ca fiind una mai degrabă emoțională și imaginativă, decât un mecanism SF. Prin conexiunea lui Nelly cu sinele mai tânăr al mamei sale, filmul explorează modul în care timpul, memoria și imaginația se intersectează pentru a facilita vindecarea și înțelegerea. Călătoria în timp în nu este o evadare din prezent; este un mijloc de a te conecta cu realitatea, oferindu-i lui Nelly o cale către acceptare în timp ce își procesează durerea.
Textul a fost editat de Denisa Niță și scris în cadrul atelierului facilitat de Vera Ion și Irina Trocan pentru proiectul F-Sides: Chronicles, un proiect ce își propune să exploreze granițele dintre critică culturală și scriere creativă.
Proiectul nu reprezintă neapărat poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă pentru conținutul proiectului sau pentru modul în care rezultatele proiectului pot fi utilizate. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
