Filmul „Loving Couples” (1964, r. Mai Zetterling) va fi proiectat la București (24 iulie, ora 20:30, Cinema Elvire Popesco), Timișoara, (27 iulie, ora 17:30 Cinema Victoria).
Trigger warning: acest eseu și filmul pe care îl discută fac referire la violența domestică și abuz sexual.
În ultima vreme am început să apreciez tot mai mult filmele la care pot să râd. Și când zic asta nu mă refer neapărat la comedii, ci la filme de orice gen care oferă această supapă emoțională prin faptul că includ incongruențe, exagerări, perspective parodice. Mult timp mi-a fost greu să râd sau să fac glume. Râsul mi se părea ireverențios, frivol, malițios. O manifestare care apără și hrănește ego-urile persoanelor care m-au rănit.
Abia când am reușit să mă gândesc și la mine (nu doar la ceilalți) am conștientizat cât de bine se simte corpul meu atunci când râd. Mușchii și diafragma se relaxează. Aerul îmi pătrunde în toate alveolele. Gândurile parazitare dispar și mintea se golește. Bulgărele de plumb din stomac e înlocuit de o senzație de plutire și nimic nu mai pare copleșitor. Treptat mi-am dat seama că râsul aduce cu el vindecare, putere și deblocare, că ideile bune și soluțiile vin dintr-un loc mai senin și că am nevoie de umor în viața mea.
Când am citit descrierea de pe mubi a filmului „Loving Couples” regizat de Mai Zetterling nu mă așteptam deloc la ceva amuzant. Abia după vizionare am descoperit că tonul ironic se simte încă din titlu. Cuplurile care se formează pe ecran sunt inconsistente, iar iubirea este, de fapt, doar o fațadă amăgitoare în spatele căreia se duc luptele de putere dintre personajele feminine și opresorii lor.

Feminismul regizoarei este unul intersecțional pentru că recunoaște interdependența dintre lupta de eliberare a femeilor, lupta de clasă, lupta pentru normalizarea identităților queer, lupta împotriva speciismului. Vedem cum femeile sărace sunt angajate ca servitoare și tratate ca obiecte sexuale de orice reprezentant masculin al clasei privilegiate. Cum persoanele queer își ascund identitățile în spatele meseriilor sau căsătoriilor de conveniență și nu își pot oficializa relațiile de iubire. Cum prietenul canin al tinerei Landborg este împușcat cu sânge rece de stăpâna casei care se teme de el.
Filmul se joacă cu așteptările cinefililor. În timp ce castingul, mizanscena și decupajul trimit către dramele psihologice ale lui Ingmar Bergman, regia și actoria livrează un teatru de păpuși. Îmi amintesc cum în copilărie reproduceam în jocul meu cu păpușile comportamentele pe care le vedeam la adulții din jur. Repetam aceeași scenetă de câte ori aveam nevoie ca să înțeleg. Uneori mai repede, alteori mai încet, cu replici ușor schimbate, lărgind sau reducând spațiul fizic dintre personaje.

Cam la fel face și Mai Zetterling când își pune personajele să-și verbalizeze credințele într-un fel zgomotos și deseori amuzant. Miza jocului e să identifice abuzul, dublul standard, ipocrizia și să le îngroașe suficient de tare încât să fie ușor de separat de restul fibrei sociale. Să le reveleze absurditatea. Să nu mai poată fi normalizate.
Demersul în sine este unul foarte curajos într-un context precum cel din 1964 când reprezentări feminine de succes au fost Marry Poppins și Eliza Doolittle din My Fair Lady, fantezii masculine despre femeia-vrăjitoare și femeia-păpușă. Spre deosebire de Eliza, cele trei păpuși din „Loving Couples” nu sunt deloc fericite cu statutul lor.

Angela, Agda și Adele se luptă să intre în posesia propriilor vieți. Angela, orfană, reușește cu ajutorul mătușii ei să rămână în casa părintească. Agda obține siguranță financiară din partea amantului ei aristocrat. Adele se răzvrătește împotriva declasării sociale pe care ea și mama ei au suferit-o atunci când tatăl le-a părăsit.
În urma aventurilor pe care le au cu ocazia sărbătorii Midsommar, cele trei femei ajung să depindă din nou de un bărbat, obstetricianul care urmează să le asiste la naștere. „Treizeci de secunde în rai și treizeci de ani în iad”, așa caracterizează el relația cu femeile, pe care le acuză că manipulează bărbații după bunul plac, hrănindu-le vanitatea și sugrumându-le independența. Aceste credințe alimentează cinismul cu care doctorul își tratează pacientele bântuite de dureri, de spaime, de neputință.
Să nu fii stăpână pe propria viață e una dintre cele mai mari vulnerabilități. Unele femei, persoanele mad, persoanele cu dizabilități, persoanele minore și persoanele non-umane sunt încă prinse în capcana acestui statut și experimentează diferite forme de abuz. Imposibilitatea de a te apăra în fața unui abuz naște un sentiment de neputință, strivitor și insuportabil, care ajunge să constituie temelia unui sistem de auto-sabotaj.

Neputința, ca o profeție autoîmplinită, poate lua multe forme, cum e dependența emoțională a Angelei față de un bărbat indisponibil (nu pot să fiu iubită), alcoolismul Adelei (nu pot să renunț la adicție) sau frivolitatea Agdei (nu pot să-mi refuz nicio plăcere). Pentru mine, neputința s-a manifestat preponderent ca nehotărâre. În fața celei mai mici decizii paralizam și tot timpul trebuia să se găsească altcineva din jur să aleagă în locul meu bluza din dulap, felul din meniu. Motiv pentru care am avut grijă ca deciziile mari să fie non-decizii, convingându-mă eu pe mine că nu am avut de ales.
Încă îmi vine greu să privesc pasiv situațiile în care cineva manifestă neputință și nu se poate apăra. Acum niște ani, de exemplu, asistam împreună cu un prieten la o piesă de teatru imersiv. Deși implicarea spectatorilor în poveste era încurajată, am ales să rămân doar observatoare. Însă piesa a luat o turnură neașteptată și m-am trezit în mijlocul unei scene de violență domestică. Neputința victimei mi-a oglindit propria neputință și a născut în mine un fel de urgență. Am luat pistolul butaforic și l-am împușcat pe agresor. Finalul fericit al piesei a fost în mâinile mele. Experiența m-a năucit. Am povestit despre ea zile în șir. A fost prima oară când am reușit să descătușez o parte din presiune.
Râsul are asupra mea același efect eliberator.
În timp ce poveștile celor trei personaje din „Loving Couples” se desfășurau sub ochii noștri, eu și partenerix de vizionare am simțit nevoia să taxăm motivațiile absurde ale nedreptății prin chicoteli ironice. Am râs la discuția dintre cei doi doctori misogini care se laudă cu puterea pe care o dețin și în același timp aruncă toată responsabilitatea faptelor lor asupra femeilor. Am râs la solemnitatea cu care, la majoratul Angelei, capul familiei o anunță că libertatea înseamnă că nu va mai primi palme la fund și va putea să se căsătorească. Am râs la severitatea și pudibonderia profesoarelor școlii catolice de fete în fața celor doi câini care se împerechează și la multe altele.

Îi sunt recunoscătoare regizoarei că a strecurat în film o astfel de supapă. Râsul e puterea care îmi amintește că acum știu să mă feresc de abuz, să pun limite, să ies din situații neplăcute. Râsul e balsam pentru durerile vechi. Mi-am propus ca de-acum înainte să râd cât mai mult și să-mi las părțile mici care au cunoscut mai degrabă suferința decât bucuria să râdă odată cu mine și să se despovăreze.

Ilinca Mănescu (n. 1990, Buzău) a absolvit cursurile UMF „Carol Davila” și recent pe cele ale UNATC „I.L. Caragiale”. A participat la atelierele „Creative Writing Sundays” și la programul „Prima Carte”. A debutat în noiembrie 2021 cu romanul „Copiii Ecosistemului”, publicat la editura Nemira, în colecția „n’autor”. A publicat proză scurtă în „Revista de povestiri” și în antologiile de proză scurtă „KIWI” și „Retroversiuni”. A fost finalistă a concursului „Write a Screenplay for” 2022, organizat de Asociația Cinemascop cu sprijinul HBO Europe. A scris articole pentru Scena9 și PressOne. Din 2022 este membră a Cenaclului X, unde scrie poeme feministe și anticapitaliste.
Sezonul 5 F-SIDES se numește Feelings.zip – O arhivă feministă a sentimentelor. Ne dorim să chestionăm, discutăm și decodificăm alături de public sentimentele și trăirile, plasându-le între expresia lor socială și felul în care sunt mediate de experiența cinematografică.
Se întâmplă între aprilie 2024 și ianuarie 2025 în București, Timișoara și Cluj.