Acest eseu analizează romanul Să ne fie la toți la fel de rău (2021) al scriitorului Adrian Schiop și îl pune în legătură cu fragmente din cel mai cunoscut roman al său, Soldații. Poveste din Ferentari (2013). Celelalte romane ale autorului, cât și volumul de poezii nu e dragoste (2022) care servește drept încheiere a eseului, au fost luate în considerare din punct de vedere al evoluției modului în care autorul tratează temele queer. Toate volumele, cu excepția romanului Zero grade Kelvin (2009) se găsesc încă în librării, iar debutul său, pe bune/pe invers (2004) a fost recent retipărit.
Primul meu contact cu un roman queer în literatura română a fost cu Soldații lui Adrian Schiop.
Mi-am cumpărat cartea aceasta pe ascuns în liceu și i-am dat doar trei steluțe pe Goodreads deși, obiectiv vorbind, acum știu că merită mai multe, cât și un review în care am scris că ar fi „prea sinceră pentru mine”. O părere cu care rămăsesem de atunci despre toate cărțile lui, fără să știu exact vina cărui Adrian era (Schiop sau Duță – adică eu). Întorcându-mă la romanele acestea ceva ani mai târziu, lectura mi-a ridicat noi întrebări. De ce deranjează relațiile de putere pe care protagoniștii lui și le doresc, cine sunt eu să-l judec pe Schiop despre cum scrie despre gay și de ce a ajuns la mine așa de diferit experiența queer în timpul, dar mai ales în spațiul în care mă aflu?
Setting: ești la petrecerea de final de an după ce ai terminat o facultate cu profil de filologie unde ți-ai petrecut trei ani studiind literatură neerlandeză, unde primul roman openly queer se publică încă din 1904, unde autori queer își găsesc locul și în canon și în programa școlară. Acum v-ați angajat toți și schimbați păreri despre locurile de muncă ori colegii rasiști și misogini și îți dai seama că da, frate, este chiar așa cum te-ai temut, ai trăit în minibula asta de oameni în linii mari progresistă și acum îți dai seama că nu toată lumea e așa și speri să nu fie asta ultima dată când te afli într-un astfel de colectiv.
Scrii acum ceva pentru workshop-ul ăsta și îți dai seama că dacă vine vreo rubedenie și te întrebă despre ce scrii acolo, nici titlul cărții nu poti să-l dai (pe bune/pe invers e totuși un titlu foarte bun, deși nu am ajuns să-l mai discut în eseu). Și îți dai seama cât de mult contează spațiul; și cu exemplele astea de mediu academic sau mediu familial ne îndreptăm ușor și spre partea de teorie.
În termeni largi, teoria de gendered spaces se referă la toate modurile în care un spațiu este produs de și produce, mai departe, relații și norme de gen, fie el real sau imaginat, discursiv, metaforic, fizic sau emoțional.
Aplicat pe aceste romane queer, teoria capătă noi nuanțe și ridică noi întrebări: cum se indentifică personajele astea în funcție de spațiul în care se află, pe cine rănesc în mod indirect și de ce ne deranjează așa de tare că personajele se complac când noi ca cititori știm că pot mai mult? Eseul de față o să limiteze discuția despre gendered spaces la dihotomia masculin/feminin pe care se bazează romanele lui Schiop, nu din dorința de a exclude identitățile non-binare ci tocmai pentru a accentua efectele nocive ale unor identități de gen binare, definite mult prea strict. Când vorbesc despre gendered spaces, urmăresc de fapt să fac o analiză a următoarelor spații din ficțiune: spațiul public, barul, apartamentul, căminul părinților, armata, poliția și închisoarea; dar și mediul online ca spațiu de întâlnire și meta-narațiunea, văzută aici ca spațiu de compromis.
Romanul spre care mă întorc acum este cel de-al patrulea volum al autorului, Să ne fie la toți la fel de rău (2021) și nu Soldații. Deși, la prima vedere, pare că repetă aceeași formulă narativă dar în mai puține pagini, cu o altă relație queer (poate la fel de disfuncțională dar mai de scurtă durată), romanul oferă loc pentru o discuție despre cum spațiile influențează sau generează dinamicile romantice queer și ne dau șansa să observăm cum se schimbă (din fericire) lucrurile între timp. În ceea ce privește caracterul autoficțional al romanelor, îmi voi îndrepta privirea strict spre partea ficțională; dacă vorbesc despre Adi, vorbesc despre el ca personaj și produs literar în totalitate fictiv, ignorând orice legătură cu Adi cel real. Același lucru se aplică și când vorbesc aici despre misoginie, homofobie internalizată sau bifobie. Practic, o dau parte în parte doar cu personajele.
Romanul propune o relație romantică între același Adi din romanele anterioare și polițistul Florin; căsătorit, bisexual, cu o copilările și o viață sexuală marcate de un abuz repetat. Traumele de acest fel, apărute în copilărie, figurează așa de des în textele lui Schiop încât naratorii nici nu le mai acordă atenție deosebită și le tratează ca pe un fapt cel puțin comun în viața unei persoane queer, deci vulnerabile, în România.
Orice declarație de afecține venită din partea lui Florin este indirectă, sub formă de reproș uneori voit simpatic sau de insultă, e neasumată și se scuză, tip „bă, nu ești un bărbat frumos dar mă simt bine cu tine”. Ce remarcăm încă de la început e că avem de-a face cu o generație în care apartenența la comunitatea queer implică automat rușine, discreție și o dorință tacită de conformare la tipare normative de sexualitate și gen. Și cu toate astea nu putem totuși să ignorăm faptul că romanele lui Schiop au apărut într-un moment în care proza queer nu se bucura de o mare vizibilitate în literatura română. Romanul său de debut introduce personaje queer fără a face relațiile homosexuale o temă în sine, ca mai apoi în Soldații să facă din asta subiectul principal. Nu putem să privim romanele acestea în afara contextului puternic heteronormativ al spațiului în care au fost publicate și ar fi, deci, nedrept să nu considerăm că neajunsurile romanelor pot fi văzute mai degrabă și drept sacrificii sau compromisuri.
Gendered spaces analizează spațiul privat, al căminului, al casei, drept spații văzute de-a lungul timpului ca fiind tradițional feminine, în timp ce spațiul social a fost de foarte multe ori văzut ca unul masculin, bazat pe factori tradiționali de măsurare ai statutului precum controlul asupra locurilor de muncă, controlul asupra proprietății și participarea la viața publică. Ancorarea în tradițional a acestei teorii are tocmai scopul de a demonstra neajunsurile unui astfel de mod de raportare la realitate. În romanul de față, o mare parte a interacțiunilor dintre cei doi bărbați se desfășoară în spațiul domestic al apartamentului lui Adi, iar cadrul acesta arată destul de repede că relația dintre Adi și Florin este înscrisă într-un tipar heteronormativ tradițional pentru spațiul românesc, prin faptul că este mai mult sau mai puțin construită pe ideea de subordonare.
Aspectul problematic apare atunci când personajul se identifică cu o poziție feminizată și alege în mod conștient să perpetueze clișeele tip „cine e femeia în relație?” și să se identifice cu pronume feminine în momente umoristice peiorative. Certurile dese dintre Adi și Florin sunt, prin urmare, numite de protagonist „jocuri de rol între boss și secretară” iar din partea protagonistului apare o identificare cu un anumit tip de feminitate pe care îl critică; și deși autocritica se potrivește personajului tipic autodistructiv, implicațiile problematice sau vag misogine rămân: „făceam ce fac femeile urâte când vor să pună laba pe un mascul din liga superioară, oferă suport emoțional, I mean ascultă și lingușesc.”
Protagonistul îmbrățisează spațiul domestic cu tot ce presupune el, în timp ce Florin îl refuză cu vehemență, dar asta nu ar trebui să presupună nicio presupunere inerentă de gen. Teoria din jurul gendered spaces arată însă cum există o segregare înăuntrul spațiului domestic care apare și la nivelul romanului în modul în care Adi își joacă rolul de secretară: gătește, face cumpărături și îl îngrijește pe Florin, se învârte pagini întregi prin bucătărie, în timp ce Florin se lasă așteptat de la muncă și se oprește în sufragerie și e scutit de orice ține de îngrijirea spațiului domestic, pentru că refuzul ăsta îi reafirmă masculinitatea.
Interacțiunile lor sunt însă diferite în spațiul public: Florin se impune în mod agresiv și îl umilește, în timp ce Adi este deranjat nu atât de faptul că este apostrofat, ci mai degrabă de faptul că îi atacă imaginea publică de intelectual: „Florin mi-a tăiat-o, Taci, explici prea mult, nu vezi că plictisești lumea? Și asta m-a enervat fantastic, pentru că punerea la punct nu se întampla între cei patru pereți ai apartamentului meu, unde putea la o adică să-mi lipească și un dos de palmă, ci în public unde era în joc prestigiul meu de intelectual umanist”. Tot Adi ajunge mai apoi la următoarea concluzie: „cred că îmi și place să mă fac preș, cu toți tipii care au contat am facut asta, i-am lăsat să ma comande (…) i-am zis chill, la mine-n casă cine fute face regulile.”
Multe din descrierile intimității dintre cele două personaje dau mai degrabă impresia unei incompatibilități. Afecțiunea și sexualitatea par că nu pot să coincidă, personajele se complac într-o sexualitate lipsită de tandrețe sau într-o tandrețe lipsită de regularitate.
Același tipar se repetă mai mult sau mai puțin în toate romanele lui Schiop și le transformă într-un fel de pariu despre cât de mult poate suporta protagonistul un astfel de compromis: „iar el nu suporta să-l mângâi, când încercam să-l iau în brațe îmi dădea un cot și se rățoia, Ce te tot freci de mine?, parcă ești mâță. Iar chestia asta, să nu poți să te lipești, începea să mă sâcâie la inimă.” Protagonistul găsește scuze și pentru răceala asta; Florin „fute soldățește” și Adi îi drege mereu orgoliul spunându-i că atitudinea lui e o „deformație profesională de la serviciu.”
Spațiul acesta văzut în mod tradițional ca fiind inerent masculin și dictat de relații stricte de putere și subordonare este folosit de Florin ca o scuză pentru comportamentele lui abuzive, pentru „plăcerea de a domina” care nu are aici nicio valență BDSM, nici nu pare să aibă măcar ceva întru totul consensual, cum reiese din interacțiuni precum cele relatate de Adi: „îmi place să fiu dominat, am o chestie submisivă la care răspund – dar chestiile alea mi-e cam silă să le fac. Cu mine o s-o faci a zis, nu acum, nu te fortez s-o faci dacă n-ai plăcere, dar o s-o faci.” Nonșalanța cu care protagonistul trece cu vederea peste asemenea momente ridică pentru cititor semnale de alarmă referitoare la resemnarea personajului queer față de status-quo-ul relației. Îndreptându-și atenția spre o serie de alte relații ratate sau abuzive, Adi trage concluzia că Florin este „Premier League” prin comparație, și că totul se datorează „dispozitivelor brutale de disciplinare din poliție.”
Existența unei persoane queer este, în consecință, marcată de mecanisme de apărare care trebuiesc ridicate sau abandonate în funcție de caz. Aceeași teorie pune accentul pe dualitatea unei identități queer: dezvăluită în anumite sectoare ale vieții, ascunsă în altele, de cele mai multe ori ascunsă în contexte care implică relații de putere cum ar fi locul de muncă.
În cazul lui Florin, asta se manifestă fie prin imposibilitatea de a mai lăsa jos garda, de a slăbi aceste mecanisme de apărare când vine vorba de interacțiuni intime cu Adi, fie printr-un spectacol de hiper-masculinitate. Idealul modern de masculinitate s-a definit din secolul nouăsprezece și până în prezent în opoziție cu grupurile marginalizate, cu tipuri „imorale”, „slabe” sau „servile” de masculinitate și cu stereotipurile de feminitate și chestia asta poate explica prin urmare (dar nu scuză) comportamentul lui contradictoriu față de Adi și multele dovezi de misoginie, ale căror motiv este bine intuit și de protagonist.
Deși nu complet nevinovat, Adi condamnă mai târziu în roman atitudinile lui Florin care distribuie postări „îngrozitor de misogine, d-alea de nereprodus în public”. Desi își declară pasiunea pentru glumele de autobază, el critică comportamentul persoanelor gay care perpetuează mesaje misogine pentru a se da „cocoși hetero”, comportament toxic specific unor persoane din comunitate care, în cuvintele naratorului, „își acoperă urmele.”
Aceeași suprapunere între atitudini, spații și identitate este explorată și în romanul precedent prin intermediul spațiului închisorii. Protagonistul analizează gesturile partenerului său Alberto, fost deținut, și observă mecanismele prin care bărbații își puteau arăta tandrețea unul față de celălalt, fie ea romantică sau nu, fără să își „lezeze masculinitatea”, și cum de multe ori tandrețea asta se confundă cu supunerea. Într-un mediu în care forța fizică și tendința de impunere prin violență dictează bunăstarea și, până la urmă, supraviețuirea, personajele oferă „servicii” (sau mai degrabă acceptă să ofere serviciile care le sunt cerute) pentru a câștiga favorurile și protecția celor aflați deasupra lor pe scara ierarhică impusă de spațiul închisorii; ierarhizare care se face adesea pe criterii de orientare sexuală.
Abuzurile din acest spațiu, la care poate fi supusă orice persoană cisgender și heterosexuală, capătă noi valențe pentru persoanele queer. În afara momentelor de abuz, abuzatorii îl acceptă pe Alberto ca unul de-al lor, îi confirmă o masculinitate necesară apartenenței la grup: „când juca barbut, îi ziceau Bilă, că era mare și gras”. Pus însă în poziția de victimă a abuzului, personajul își însușește o identitate feminină, probabil pentru confortul tuturor părților implicate în actul sexual.
Abuzatorilor le e astfel mai ușor să se dedea actului sexual când îl privesc ca pe ceva heterosexual, care nu le pune identitatea sexuală în niciun fel de pericol și le menține deci poziția de superioritate. În egală măsură, într-un sistem patriarhal și misogin, poziția de victimă este atât de des asociată cu o poziție feminină, încât victimei îi este mai ușor să suporte abuzurile atunci când le disociază de propria identitate și își asumă un alt gen. Din poziția victimei, abuzul heterosexual este mai ușor de suportat decât ideea abuzului homosexual: „când făcea show [îi ziceau] Roxana sau Roxy (…) o dată la un chef, când TV-ul mergea pe Taraf, și-a tras o fustiță mini și a început să danseze p-acolo, frecându-se de băieți, și ăia jap cu palma peste cur când trecea pe lângă ei, ah ce bună ești fata mea, strigau (…).”Este dificil de emis o judecată în ceea ce privește această scenă; ceea ce cititorul poate identifica drept homofobie internalizată și misoginie, este în același timp pentru personaj și un mecanism de apărare.
Autorul ne prezintă problema și nu ne oferă nicio soluție, pentru că, da, „cum să scapi din asta, din asta nu se poate scăpa.” Așa încheie Schiop romanul, o propoziție care se referă la întreaga relație cuprinsă de Soldații și la temele prezentate, dar care pare să emită ecouri mai departe în restul lucrărilor lui, ca un fel de crez. Deși la o intensitate redusă, suprapunerea dintre homofobie, identitatea queer și misoginie iese la iveală mai departe și în Să ne fie la toți la fel de rău.
Un alt spațiu puternic marcat de gen și discutat prin prisma mai multor implicații în roman este spațiul online, particularizat de gay dating apps. Protagonisul vorbește despre conceptul pop culture de „a avea loc”. În contextul spațiului românesc, în care relațiile homosexuale nu se pot desfășura sub nicio formă în spațiul public, relațiile homosexuale se reduc deobicei la interacțiuni fugitive, la consumarea lor într-un spațiu intim și în secret, la acțiuni care implică riscuri.
„Locul” este un indicativ al discreției, al lipsei intruziunii familiei, pe care protagonistul o antagonizează prin instanțe feminine cu literă mare, atunci când vorbește despre provincie, „unde toți gayii stau cu Soția sau cu Mama și nimeni n-are loc de futut”. Limitările impuse, atât de spațiul public homofob cât și de spațiul online care imploră discreție duc la ceea ce protagonistul recunoaște drept sex sportiv, deși „necesitățile noastre sunt mai complexe decât sexul sportiv. Vreo cinci ani am fost ok cu sex sportiv cu necunoscuți agățați pe net; m-am obișnuit cu posibilitatea asta, să faci sex cu cineva, să-ți iei limba-n gură și după ce ți-ai dat drumul, să devii străin la loc.”
Deși scris cu un voit efect comic, următorul monolog interior al protagonistului îi dovedește mai departe și o lipsă de deschidere ce caracterizează încă o parte a comunității queer, și anume bifobia, aici adresată în glumă, sub forma bărbaților bisexuali pasivi care își înșeală soțiile, pe care protagonistul îi clasifică simplu prin remărci tip „zi frate că ești gay, dar că te-ai însurat să scapi de gura neamurilor și să intri și tu în rândul lumii”. Deși este o narațiune cât se poate de plauzibilă și o realitate cât se poate de tristă și traumatică pentru toate persoanele incluse, personajul nu pare să accepte decât posibilitatea binară și, evident, eronată a unei sexualități exclusiv homo- sau exclusiv hetero- sau posibilitatea unor roluri sexuale predefinite.
Analizând totuși toate tumulturile identitare și sexuale ale protagoniștilor romanelor lui Schiop, care dovedesc tocmai caracterul fluid al orientării sexuale, îndrăznesc să cred că acest monolog este voit ipocrit. Personajul prezintă, în orice caz, o situație și o problemă reală: persoana queer nevoită să intre într-o căsătorie tradițională de dragul siguranței sociale sau economice, care rănește în final ambii parteneri. Ce deranjează însă este faptul că naratorul prezintă femeia fie ca vinovat, fie ca impediment (într-un lung șir de anecdote despre bărbatul down-low care nu își poate înșela soția cu alți bărbați pentru că e ținut sub papuc) fie ca mijloc de maturizare sau rău necesar: „la gay căsătoria sau o relație de lungă durată cu o femeie maturizează ca armata pe adolescenții din regimul trecut (…) te ajută să nu te mai crezi buricul pământului și te coboară cu picioarele pe pământ.”
Autorul este conștient pe deplin de spațiile specific masculine pe care personajele lui le populează și de pozițiile marginale în care sunt împinse personajele feminine, iar comentariile mai mult sau mai puțin metatextuale din cadrul romanului fac clară intenția autorului, referindu-se la propriile neajunsuri.
Doamna Jana figurează drept un personaj care dă prilejul unei explicații metatextuale despre un proiect abandonat al autorului, proiectul inițial al romanului, „radical gay, cu un tip care se învârte numai între bărbați” din care femeile să fie eliminate cu totul la nivel narativ, să existe doar la nivel de decor, „doamna de la aprozar, vecina corporatistă”, personaje feminine care să emită semnale doar din trecut și să nu figureze în prezentul romanului.
Proiectul inițial se prezenta a fi un spațiu narativ exclusiv masculin, sub pretextul de a fi un spațiu exclusiv gay, darămite tocmai eroarea asta este unul din punctele pentru care romanul poate fi criticat. Contribuția vocii narative feminine din cealaltă parte a romanului, anume asistenta Andreea, nu reușește să ofere și o perspectivă feministă asupra relațiilor homosexuale.
Ceea ce reușește însă să facă spațiul acesta narativ exclusiv „masculin” este să prezinte cele două posibile scenarii care se alternează mai degrabă decât să se excludă: hipermasculinitatea care stă în calea oricărei forme reale de tandrețe și ideea că afecțiunea între bărbați este, din contră, facilitată de un astfel de mediu, atât de saturat de masculinitate încât personajele nu simt nevoia să-și mai afirme virilitatea și își permit (în cazurile mai fericite) să fie vulnerabile.
Tot într-un spațiu metatextual se încheie, de fapt, și povestea dintre Adi și Florin. Romanul lasă relația lor cumva în aer, protagonistul se dezice de orice fel de suferință sau regret referitoare la pierderea lui Florin, nu poate plânge după el și nu își poate consuma durerea nici măcar în vis. În 2022, finalul volumului de poezii nu e dragoste oferă adevăratul final al romanului, sub forma unui poem, pe cameră sau în lumea reală. Instanța lirică face aici o distincție clară între personajul Florin și omul care l-a inspirat, recunoaște resentimentele cu care a scris romanul, scenele pe care le-a scos din economia romanului pentru a-l antagoniza și, mai apoi, regretul de a fi scris romanul așa cum l-a scris, imposibilitatea unui Adi posibil real de a se întoarce la un Florin posibil real:
„și aș vrea să te sun pe cameră să te văd la față să-ți aud glumele fiindcă ești un om vesel și mi-ai adus foarte multă lumină în viață dar mizeria aia de text stă între noi și n-am cum să te sun și afară e frig și urât și pur și simplu din unele chestii nu mai există întoarcere. Și nici tu n-o să mă cauți pentru că există o limită până la care poți umili un om și chiar dacă poate te mai întrebi oare ce mai face băiatul ăla îți aduci aminte ce am scris despre tine și zici dă-l în pulă de prost.”
Bibliografie:
Mosse, George L. 1996. The Image of Man: The Creation of Modern Masculinity. Oxford University Press.
Rottmann, Andrea. 2023. “4 Bubis behind Bars: Prisons as Queer Spaces.” Queer Lives across the Wall: Desire and Danger in Divided Berlin, 1945–1970 (University of Toronto Press).
Schiop, Adrian. 2021. Să ne fie la toți la fel de rău. Polirom.
Schiop, Adrian. 2014. Soldații, Poveste din Ferentari. Polirom.
Sedgwick, Eve Kosofsky. 1990. Epistemology of the Closet. University of California Press.
Textul a fost editat de Denisa Nița și scris în cadrul atelierului facilitat de Flavia Dima și Carolina Vozian pentru proiectul F-Sides: Chronicles, un proiect ce își propune să exploreze granițele dintre critică culturală și scriere creativă.
Proiectul nu reprezintă neapărat poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă pentru conținutul proiectului sau pentru modul în care rezultatele proiectului pot fi utilizate. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
