Înscrie-te acum la newsletterul lunar F-sides! 👩🏼‍🤝‍👩🏼 Feminism + Cinematografie + Recenzii 💗 Înscrie-te acum la newsletterul lunar f-sides! 🎇 Critică + Name dropping + Liste filme 🐬 Înscrie-te acum la newsletterul lunar F-sides! 👩🏼‍🤝‍👩🏼 Feminism + Cinematografie + Recenzii 💗 Înscrie-te acum la newsletterul lunar f-sides! 🎇 Critică + Name dropping + Liste filme 🐬 Înscrie-te acum la newsletterul lunar F-sides! 👩🏼‍🤝‍👩🏼 Feminism + Cinematografie + Recenzii 💗 Înscrie-te acum la newsletterul lunar f-sides! 🎇 Critică + Name dropping + Liste filme 🐬Înscrie-te acum la newsletterul lunar F-sides! 👩🏼‍🤝‍👩🏼 Feminism + Cinematografie + Recenzii 💗 Înscrie-te acum la newsletterul lunar f-sides! 🎇 Critică + Name dropping + Liste filme 🐬 Înscrie-te acum la newsletterul lunar F-sides! 👩🏼‍🤝‍👩🏼 Feminism + Cinematografie + Recenzii 💗 Înscrie-te acum la newsletterul lunar f-sides! 🎇 Critică + Name dropping + Liste filme 🐬 Înscrie-te acum la newsletterul lunar F-sides!
Articol

Toate arhivele prea mărunte: cum recuperăm poveștile pierdute

de Ioana Zamfir

„The Watermelon Woman” (1996, r. Cheryl Dunye) va fi proiectat la București (29 august, ora 20:30, la Teatrul Masca), Timișoara, (29 august, ora 20:30, la Institutul Francez, în parteneriat cu Indentity Education).

Arhiva: plicticoasă, comunitară, insuficient finanțată, instrument politic, resursă artistică.

În The Watermelon Woman, Cheryl Dunye scrie arhivelor o scrisoare de dragoste cu năbădăi. Pentru a o înțelege, nu e suficient să pornim de la ce înseamnă o arhivă, „ci mai degrabă de la cuvântul ‘arhivă’ –  și de la arhiva cuvântului în sine”, după cum scrie filozoful francez Jacques Derrida în eseul-carte Febra Arhivelor.

Derrida recurge la o explicație psihanalistă în definirea arhivei și propune îndosarierea continuă ca remediu în fața extincției, a morții. Febra din titlul cărții se referă la nevoia molipsitoare de externalizare a memoriei. Ca voluntară într-o arhivă etnografică am simțit pe pielea mea această frică. Voluntariatul a venit drept răspuns unei perioade în care demisionasem de la job, mă bătea gândul să nu continui anul la facultate și nu-mi recunoșteam împrejurimile. M-am refugiat în muzeu ca într-o vacanță în trecutul previzibil, invariabil, în care o poză complet străină cu greu m-ar putea destabiliza.

Frica împinge neașteptat spre grijă, spre mănușile protectoare de latex și îndosarierea atentă. Asta am observat printre istorici, antropologi, documentariști. Răsfoind paginile registrelor vechi îmi amintesc de fragilitatea materială a viscerei – colile îngălbenite, diapozitivele minuscule, celuloidul expirat, casetele introduse în casetofoane defuncte, banda magnetică fragilă. Toate înrudite cu propriile noastre mâini noduroase, pielea subțiată, încrețită de vreme. 

Putem trage o paralelă între cele două mascote ale memoriei: întruchipate deopotrivă de arhivă și trup. Îți realizezi efemeritatea, ar spune Derrida, și cauți unde ai putea să te prezervi. Arhiva în ipostaza de memorie prostetică.

Arhivele, ca un cuptor al fierarului, sunt locuri transformative. De la infinitele coloane hexagonale ale lui Borges, la biblioteca din Alexandria, rafturile ticsite ne captează imaginația, poate mai ales prin natura lor intimidantă. Ne promit păstrarea cunoașterii, integrală, în totalitate și pe veci. 

Spectrele colose sunt greu de trecut cu vederea atunci când aducem vorba de domeniul istoriografiei. Trecutul e imbacsit, populat, plin ca un cufar. Toate exemplele de mai sus au fost, de-a lungul istoriei, matrițe pentru diverse forțe hegemonice. Ele dictau excluderea – iar excluderea din arhiva este echivalentă anihilarii, uitării. 

Susan Sontag scria, despre pozele care atestau tortura prizonierilor irakieni din Abu Ghraib: “Muzeul memoriei Vestice este acum unul vizual.” Tot ea amintește de fenomenul “deplasării realității asupra fotografiilor,” în alte cuvinte confuzia dintre realitate și materialul prezervat.

Acoperișul de sticlă/bambus/pânză a fost mereu cel al arhivei. 

“Arhivă imperială” e o pată inflexibilă în domeniul muzeografiei. Profesorul britanic Thomas Richards, teoretizând sistematizarea informației în epoca victoriană, desemnează Muzeul Britanic drept apexul celei mai obscene întruchipări a imperialismului, unde diverse toteme sunt adunate sub un singur acoperiș și forțate să repete un ecou dureros. Obiectele suplinesc cuvintele în construcția poveștii de ansamblu. La cald se formează narațiunea/ficțiunea imperiului. Arhivele coloniale nu sunt doar paznicele informației. Ele generează cunoaștere. 

Orice intruziune sau schimbare periclitează bunăstarea ficțiunii colonialiste. De altfel, o arhivă imperială este extrem de vulnerabilă. Divergențele de la status quo sunt privite drept fisuri iremediabile, o poartă deschisă larg pentru entropie. Nu degeaba Derrida investește arhivele cu o putere vastă, atât legiferatoare cât și psihică. Orice anulare arhivală poate fi interpretată ca o stârpire a integrității personale.

Când vorbim de colecții muzeale sau galerii, orice lipsă sau lacună ia forma unei pauze sau a unei liniști în istoria vizibil păstrată. În domeniul arhivistic, omisiunea (intenționată sau nu) în timpul compunerii informaționale poartă numele tehnic de tăcere. Istoria e formată dintr-o întreagă constelație a tăcerilor.

Este datoria noastra să citim și să înțelegem tăcerile, să le alfabetizam și pe cât posibil să le oferim o însemnătate. Totuși, în ciuda eforturilor sau speranțelor, realitatea arhivelor fizice este una finită. Cine, (trebuie să ne întrebăm) de-a lungul istoriei, nu a încăput în arhivele prea mărunte?

Întrebării acesteia îi caută răspuns și filmul The Watermelon Woman (1996). Regizoarea, Cheryl Dunye o joacă pe Cheryl Dunye, aspiranta videografă ce lucrează într-un mic video store, undeva în Philadelphia. Viața protagonistei e un spațiu spontan, neașteptat de amuzant și meta. Scopul ei este biografierea Femeii-Pepene, o actriță din filme de epocă cu numele omis complet din generic. În acest demers arheologic, Cheryl se grafiază și pe sine – dorințele, aspirațiile, prieteniile, hook-up-urile și experiențele sale ca femeie de culoare, lesbiană și artistă în anii 90’. 

Formatul documentar adoptat aici e din capul locului intenționat jucat drept o farsă. Dunye se așează în fața camerei, dramatizează, ni se adresează direct. Voalul onestității ne atrage în povestea ei. Toate clișeele verité sunt servite ostentativ pe tavă: intimitatea home-video creată prin cut-scenes, micile spargeri diegetice a iluziei filmografice. Prin interviurile vremii, în discuțiile din jurul filmografiei, se aruncă câteodată și titlul de Dunyementary, un nou gen de film ce descrie modul self-aware în care regizoarea controlează camera. Cheryl o întreabă la început pe Tamara: “What are you recording?” la care aceasta răspunde: “It’s gritty realism. They love this shit!” Ei aici suntem evident noi, audiența. Și mie chiar îmi place.

Orice “artefact” este fabricat – filme de epocă înscenate, documente re-scrise și re-datate, toate contribuind la mișcarea de scenografie a istoriei alternative construite. Negând calea descifrării lacunare, Dunye caută să umple gaura din trecut cu voci, mișcări, culori. Nu se lasă nici ușor clasificată drept revizionistă. Criza nouăzecistă privind falsificarea imaginilor prin invenția Photoshopului este doar o notă neglijabilă de subsol. Editarea trecutului devine, în schimb, un joc satisfăcător.

Diversele surse consultate de Cheryl în investigația ei amintesc de pădurea tainelor dintr-un basm. Ținând strâns de firul roșu, pătrundem din ce în ce mai adânc în domeniul arhivelor ad-hoc: o geamandură împotriva valului anihilării simbolice. Dezgropăm pe rând bucățile cheie: numele actriței (Fae Richards), ocupațiile sale (cântăreață, poate It-Girl cinzecistă locală) și nevoile sale (sexualitatea, relația cu altă femeie, importanța acordată iubirii în poveste). Totul DIY. Aici se construiește viața unei/unor femei pe care edictul hegemoniei rasiale nu a reușit să o șteargă. 

Întreg filmul este de fapt o mare scuză pentru un tur al acestor arhive ad-hoc. Rafturile C.L.I.T (o parodie a Lesbian Herstory Archive), bibliotecile dosite în subsolurilor vecinilor maică-tii, sau chiar maică-ta însăși cu pozele din copilărie, pe care nu și-a îngăduit să le arunce. Toate aceste moduri informale de conținere a memoriei combat penuria asociată trecutului marginalizat.

Microistoriile, arhivele comunitare sau strategia arhivelor totale după modelul canadian sunt toate metode ale noilor istorici de a răspunde golurilor din trecut. Unele vieți vin cu eticheta de povești ușor de ratat (easily missed stories). Arhivele comunitare sunt un efort terapeutic, venit din interiorul comunităților. În primul rând caută să îndeplinească nevoile istoriografice ale acestor grupuri omise, într-un dialog constant și reflexiv. Odată cu schimbările demografice vin și reaprecierile în ceea ce privește nevoile comunitare, modurile de autoreprezentare și schimburile interpretare situată. Discursul muzeografic modern acceptă limitările, fizice sau conceptuale, care vin odată cu întocmirea unei arhive. Integralitatea inflexibilă nu mai este scopul final.

Trecerea în digital marchează o ameliorare a anxietății vremii noastre. Ne întrebăm cu jumătate de gură, aproape dezinteresați, cine va fi purtat în viitor. Uităm posibilitatea de putrefacție a datelor. Fenomenul de link rot (pierderea legăturilor create prin hyperlinks, odată cu corupția anumitor pagini de conținut sau atrofierea website-urilor originale cu totul) dezbină încet visul arhivei universale, complet accesibile a internetului. Imaginile AI populează vacuumul creat cu o viteză inimaginabilă. Ficțiunile noastre sunt zilnic distorsionate. Suntem mai confortabili în ipostaza de Pygmalioni ai istoriografiei decât ne-am dori să recunoaștem. Poate nu realizăm că urmărim înceata anihilare a arhivelor viitoare.

Textul a fost scris sub îndrumarea Denisei Niță în cadrul proiectului F-Sides: Chronicles


Bibliografie:

Richards, T. (2011). The imperial archive : knowledge and the fantasy of empire. London Verso.

Carter, Rodney G.S. 2006. “Of Things Said and Unsaid: Power, Archival Silences, and Power in Silence”. Archivaria 61 (September), 215-33.

Caswell, M., & Mallick, S. (2014). Collecting the easily missed stories: digital participatory microhistory and the South Asian American Digital Archive. Archives and Manuscripts, 42(1), 73–86.

Balsom, E. (2017). The Reality-Based Community – Journal #83 June 2017 – e-flux

Sontag, S. (2004, May 23). Regarding The Torture Of Others (Published 2004). The New York Times.

Zittrain, J. (2021, June 30). The Internet Is Rotting. The Atlantic.


Sezonul 5 F-SIDES se numește Feelings.zip – O arhivă feministă a sentimentelor. Ne dorim să chestionăm, discutăm și decodificăm alături de public sentimentele și trăirile, plasându-le între expresia lor socială și felul în care sunt mediate de experiența cinematografică.

Se întâmplă între aprilie 2024 și ianuarie 2025 în București, Timișoara și Cluj.

Urmărește-ne pe Instagram și Facebook.