BLOG
Articol
Unde ești, Pasqualino?
- „Seven Beauties” (1975, r. Lina Wermüller) va fi proiectat la București ( 18 septembrie, ora 20:30, Cinema Elvire Popesco, în parteneriat cu Instituto Italiano di Cultura di Bucarest), Timișoara, (26 septembrie, ora 20:30 Cinema Victoria Timișoara) și la Cluj (26 septembrie, ora 20:30, Cinema Arta).
Ochii verzi-albaștri, obrazul neted și ferm, mustața groasă – fața actorului Giancarlo Giannini, Pasqualino din „Seven Beauties”, m-a bântuit zile-n șir, ca o icoană a bărbatului absent.
Tatăl meu absent. Căruia eu, în adolescență, i-am pictat portretul după o fotografie, adăugându-i o coroniță de frunze multicolore și un nimb luminos. Am rezemat tabloul de un perete din camera mea și o perioadă m-am simțit mai puțin singură. Mulți ani mai târziu, mă întreb – unde se duc bărbații atunci când sunt absenți? La muncă? La război? Astea ar fi răspunsurile facile. „Seven Beauties” vine cu un alt răspuns.
Cu câteva luni înainte de apariția filmului, teoreticiana feministă Laura Mulvey publica un eseu intitulat „Visual Pleasure and Narrative Cinema”, în care analiza dinamicile de putere din actul privirii ghidat de cinemaul mainstream. Ea spunea că prin structurarea filmului în jurul personajului masculin controlator și puternic, un fel de eu ideal al spectatorului, privirea protagonistului fuzionează cu cea a spectatorului, învățându-l pe acesta din urmă cum să privească personajele feminine.
Filmul Linei Wertmüller încalcă regulile prin faptul că suprimă acest „male gaze”, deconstruiește identificarea cu eroul masculin și încurajează o privire critică, opozițională*.
Acțiunea se petrece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe frontul din Germania. Doi soldați italieni care încearcă să dezerteze sunt capturați de naziști și închiși într-un lagăr. Unul dintre ei este antifascist, celălalt (Pasqualino) doar vrea să scape cu viață. Narațiunea urmărește parcursul lui Pasqualino, alternând experiențele din război cu flashback-uri din trecutul lui. Eu nu mi-am propus să dezbat tema războiului în acest eseu decât în măsura în care, la fel ca celelalte forme de violență abordate în film (crima, violul, abuzul psihologic), consider că se bazează pe o mare absență emoțională. Această absență, în opinia mea, este un simptom al educației patriarhale care afectează preponderent persoanele socializate ca bărbați.
Pe toată durata filmului, deși Giancarlo Giannini apare mereu pe ecran, nu am reușit să scap de impresia asta de icoană falsă, de idol decăzut, de absență în spatele prezenței sale copleșitoare. E ceva în felul în care îl privește camera, în infatuarea din privirea lui fără țintă, care mă face să mă simt inconfortabil. Îmi blochează mecanismul identificării.
Pasqualino este unicul fiu al unei văduve din Italia anilor ‘30 și asta îl face responsabil pentru bunăstarea mamei și surorilor sale. Realitatea este, însă, pe dos. În timp ce el se plimbă prin oraș îmbrăcat la patru ace, amenințând în stânga și-n dreapta cu revolverul sau exersându-și replicile de agățat, surorile trudesc scărmănând lână pentru afacerea familiei sau făcând muncă sexuală. Iubirea și devotamentul lor față de Pasqualino e imposibil de justificat în afara ideologiei patriarhale. Poate și șarmul lui ajută puțin.
Altoind cadre de film cu gangsteri pe o pastișă de neorealism italian, creatoarea filmului pune gangsterul în rolul femeii fatale. Laș, neglijent, „not so street smart”, un adevărat impostor în papucii eroului masculin mainstream descris de Mulvey, Pasqualino se folosește de puterea de disimulare și seducție pentru a ieși din orice dificultate. Crescut și educat doar printre femei, el pune în slujba cerințelor patriarhale aceste unelte atribuite de către „male gaze” rezistenței feminine.
Eu nu mă pricep nici la minciuni, nici la seducție, deși am crescut într-o familie formată doar din femei: bunica maternă, verișoara ei și o tânără care avea grijă de mine și le ajuta în gospodărie. La noi în casă nu intra niciun bărbat. Bunica era divorțată, verișoara bunicii necăsătorită, tânăra mea dădacă era orfană de tată și învățase din satul ei de la munte să se ferească de bărbați mai tare ca de urs.
În majoritatea familiilor pe care le-am cunoscut în copilărie bărbații erau ori absenți fizic, ori indisponibili emoțional, așa că nu înțelegeam exact ce pierd. Ți-e dor de tata? Da, venea răspunsul meu reflex. Între timp, gospodăria noastră mergea brici sub acest matriarhat domestic, pe care m-am bucurat să-l regăsesc în reprezentările familiei din cinemaul italian modernist. „Seven Beauties” reafirmă aceste reprezentări, făcând încă un pas în direcția autoreprezentării.
Surorile din „Seven Beauties” nu se încadrează în niciun ideal estetic masculin. Corpurile lor nu sunt sexualizate sau prezentate în vreun fel pentru a fi atrăgătoare.
În secvența domestică de la începutul filmului ele apar în cămăși de lucrătoare, cu colăcei de grăsime, dinți lipsă, cearcăne și riduri la vedere. Nu vedem planuri detaliu cu părți din corpurile lor, ci cadre largi în care ele se mișcă libere prin fața camerei. Vârstele lor sunt greu de ghicit, corpurile se aseamănă, e imposibil să le împarți în mame și „nemame”, singurele care, conform „male gaze”-ului, constituie obiecte ale dorinței sexuale masculine.
În „Visual Pleasure and Narrative Cinema”, citându-l pe Freud, Laura Mulvey susține că imaginea corpului feminin se traduce în subconștientul masculin prin amenințarea castrării, de unde și intenția de a anihila sau de a supune orice purtătoare a acestei amenințări propriei plăceri. Dar oare ce efect are falocentrismul asupra subconștientului feminin? Pe mine mă face să mă simt de parcă mi-ar lipsi un organ important, singurul organ prin care se poate experimenta plăcerea și puterea. Corpul meu feminin, nenumit pe de-a-ntregul și neexplorat, îmi spune că lipsa asta e ceva inventat, ceva fals.
La fel ca teama de castrare care îl transformă pe Pasqualino într-un tiran. Furia lui față sora cea mai mare, care devine independentă financiar pentru că face muncă sexuală, creează un conflict în interiorul familiei. Un intrus în casa celor șapte, personificarea misoginiei, Pasqualino le distruge echilibrul prin violență domestică și printr-o „crimă de onoare”. Ajutat tot de surori, el are parte de un proces avantajos, scapă de pedeapsa capitală, trece printr-un sanatoriu psihiatric și ajunge pe front, apoi în lagăr, unde pare că în sfârșit „își va învăța lecția”.
Perspectiva feministă desființează, însă, clișeul patriarhal conform căruia educarea se face prin suferință. Experiența războiului, traumele, umilințele nu-l fac pe Pasqualino un om mai generos, mai empatic sau mai iubitor. Ce reușește el e doar să înlocuiască onoarea cu supraviețuirea în topul priorităților lui personale, de care, desigur, se va ocupa tot o femeie. Viitoarea lui soție se angajează să-i împlinească dorința de a avea mulți copii. Ea face totul, el nu trebuie să facă nimic, prin urmare el continuă să fie absent, chiar și din viața sa personală.
Și atunci unde este Pasqualino? A mai rămas ceva din el, în urma psihanalizării și mutilării patriarhale? A mai rămas ceva din tații noștri ambițioși, care au vrut să fie eroi, milionari, vedete, campioni, leaderi, experți? E o secvență în film care îmi dă speranță, singura secvență în care l-am găsit pe Pasqualino. În sala de tribunal, despărțiți de mulțimea îngrămădită să asiste la proces, el și mama lui poartă o conversație din priviri. E ceva extrem de viu și intim în acel limbaj al ochilor care se rotesc și se strâng abia perceptibil, în sclipirile care trădează lacrimile înăbușite, în mișcările scurte ale capului. Iubirea mamei e singura care îl umanizează pe Pasqualino, singura care transformă absența în prezență.
Textul a fost dezvoltat în cadrul atelierului facilitat de Flavia Dima și Carolina Vozian pentru F-Sides Chronicles și editat de Ioana Pelehatăi.
Bibliografie
*Concept preluat din „Black Looks: Race and Representation”, Bell Hooks
„Visual Pleasure and Narrative Cinema”, Laura Mulvey, în traducerea Flaviei Dima, în curs de apariție.
Ilinca Mănescu (n. 1990, Buzău) a absolvit cursurile UMF „Carol Davila” și recent pe cele ale UNATC „I.L. Caragiale”. A participat la atelierele „Creative Writing Sundays” și la programul „Prima Carte”. A debutat în noiembrie 2021 cu romanul „Copiii Ecosistemului”, publicat la editura Nemira, în colecția „n’autor”. A publicat proză scurtă în „Revista de povestiri” și în antologiile de proză scurtă „KIWI” și “Retroversiuni”. A fost finalistă a concursului „Write a Screenplay for” 2022, organizat de Asociația Cinemascop cu sprijinul HBO Europe. A scris articole pentru Scena9 și PressOne. Din 2022 este membră a Cenaclului X, unde scrie poeme feministe și anticapitaliste.
Sezonul 5 F-SIDES se numește Feelings.zip – O arhivă feministă a sentimentelor. Ne dorim să chestionăm, discutăm și decodificăm alături de public sentimentele și trăirile, plasându-le între expresia lor socială și felul în care sunt mediate de experiența cinematografică.
Se întâmplă între aprilie 2024 și ianuarie 2025 în București, Timișoara și Cluj.