Cum se reflectă istoria și prezentul locului în care trăiești prin clădirile care te înconjoară și cum îți influențează felul în care trăiești? Cât de groși sunt pereții, cât de bine poți vedea prin geamuri, cât de înalte sunt tavanele? Cât de omogene sunt clădirile? Te sufocă sau te eliberează? Te fac să stai să le admiri sau să îți dorești să fugi? Le simți calde și familiare, sau agasante și invazive?
Măcar le simți, sau te gândești încontinuu la Non-lieu-ul lui Marc Auge? Cred că paralela asta se poate trage și în ceea ce privește sentimentele legate de politică și modul în care o resimți în mod direct, la nivel local.
Filmele alese reprezintă fiecare câte o generație diferită, în țări diferite, în decenii diferite – însă niciunul nu ajunge să evadeze din spațiul care le crește și le condiționează poveștile, clădirile din fundal fiind, de fapt, atât decisiv pe cât reprezentativ pentru soarta lor. Mereu m-a fascinat arhitectura la un nivel cât se poate de egocentric și personal.
Am crescut într-un bloc comunist, ca mulți alții, și fiecare zi pe care am trăit-o acolo a fost influențată de acest bloc. Mai ales de cele sute de vecini ai mei, pe care îi salut de fiecare dată când îi văd prin tot orașul. Și mă gândesc la ce povești au și cum toate se unesc, se întâlnesc, se strâng și se întorc în acest bloc.
Începând de la Věra Chytilová, Panelstory: Story from a Housing Estate, ce m-a interesat în construcția programului meu din cadrul Wildcards sunt filmele se întâlnesc prin atenția acordată spațiului arhitectural — arhitectura devenind un cadru care influențează viețile personajelor. Filmul ceh funcționează, dacă ești atent, nu doar ca o comedie, ci și ca o critică inteligent-strecurată a regimului comunist aflat în stadiul lui aproape pe terminate.
Dar ce urmează după ce se termină regimul? În perioada în care generația mea a crescut, perioada de tranziție, cu toate traumele colective suprimate, resimțite și internalizate atât de noi, cât și de urbanistică?
Debutul lui Saule Biluvaite, Toxic, explorează această tranziție printr-un motiv substanțial: foamea care vine din dorința de evadare din condițiile și contextul social. Asta este foamea a două preadolescente care se joacă printre șantiere în construcție și clădiri dărăpănate și care își doresc să devină modele pentru a putea emigra.
O experiență destul de universală – să vrei să fii model – este îmbrățișată de contextul politic. Overnight Coup arată exact cum funcționează această îmbrățișare, cum o seară în oraș cu prietenii rămâne totuși definită prin istoria din care te naști și pe care o trăiești. Indiferent cât de mare și autonom te simți la 13–14 ani, când începi să ieși în oraș fără părinți, tot ești dependent de sistemul în care trăiești, care se manifestă și prin clădirile pe care le vezi…
În fond, cele trei filme arată cum arhitectura păstrează urmele istoriei, ale promisiunilor politice și ale eșecurilor colective, infiltrându-se în gesturile cotidiene, în aspirații și în felul în care ne imaginăm viitorul. Până la urmă, așa se formează canon event-ul unei generații și filmele arată cum înainte de a putea evada dintr-un loc, trebuie să înțelegi cât din el ai ajuns să porți în tine.
