Majoritatea dintre noi suntem familiarizați cu ierarhiile industriei de film hegemonice. Le știm din genericele filmelor, cărora nu le dăm decât parțial atenție, din articolele scrise în reviste nespecializate și interviurile de tip pop culture, și pe baza premiilor oferite la Oscar. Prima dată când ne gândim la un film, ne gândim ori la oamenii pe care îi vedem propriu-zis pe ecran, adică actorii-staruri, care apar recurent în diverse filme, ori la acel mare „creator”, „Dumnezeu al platoului” (așa cum a zis însuși Alfred Hitchcock, considerat un mare auteur). Totuși, este puțin cunoscut faptul că acesta nu este singurul mod în care filmele pot fi produse.
În anii ’70, au început să se formeze colectivele de film feministe. Grupuri de femei din diferite părți ale lumii (Marea Britanie, India, Jamaica etc.) și-au dat seama de puterea tehnicii cinematografice de a portretiza dificultățile întâmpinate de femei atât în mediul de lucru, cât și în munca domestică. Ideile lor erau convergente cu ideile Celui De-Al Doilea Val Feminist, iar cerințele lor erau reflectate în temele filmelor: dreptul la avort și accesibilizarea acestuia, plata egală, îngrijirea copiilor la grădinițe sau creșe gratuite și metodele contraceptive gratuite.
Felul în care funcționau aceste colective era non-ierarhic: deciziile erau luate în unanimitate, rolurile în producerea filmelor (regizor, monteur, cameraman etc.) erau interschimbabile (nu exista pretenția la specializarea într-o anume activitate), filmele erau adesea documentare, realizate în moduri cât mai non-intruzive cu putință: prin consultarea unor activiști care deja lucrau cu grupurile marginalizate pe care voiau să le reprezinte, sau vorbind despre dificultățile genizate pe care realizatoarele de film însele le întâmpinau.
Aceste colective își doreau să dea glas vocilor oprimate ale femeilor – astfel, ele le instruiau pe femeile care voiau să se implice în proiectele lor și nu excludeau nici bărbații care le împărtășeau viziunile și care voiau să le ajute în demersurile lor. De asemenea, femeile se ajutau unele pe celelalte, multe dintre ele fiind chiar mame, având grijă de copii la comun, pentru a se asigura că fiecare dintre ele puteau să se implice în mod cât mai egalitar în proiecte.
Una dintre aceste colective de film este Yugantar Film Collective, ale căror filme au fost proiectate în cadrul BIEFF.15, în colaborare cu F-SIDES, și ca parte a inițiativei Arsenal on Location. Însuși numele colectivei face aluzie la o transformare istorică radicală și înseamnă „Schimbarea către o Eră Nouă”.
Colectiva a luat înființare odată cu mișcarea feministă autonomă în perioada ’79-’80. Ea a conștientizat invizibilitatea participării femeilor din clasa muncitoare în luptele politice și a considerat necesară documentarea acesteia. Colectiva făcea eforturi active pentru a căpăta încredere politică și pentru solidarizare în pofida diferențelor de castă sau de clasă, iar astfel a devenit un pionier în practicile colaborative ale producerii de filme.
Colectivele feministe de film au demonstrat faptul că există și alte moduri de a produce filme, unele mai egalitare, demontând astfel male gaze-ul, dar și dinamicile de putere dintre realizatorii de film, spectatori și subiecți.
