Maniera de lucru a regizoarei argentiniene Lola Arias se bazează adesea pe reenactment-uri, pe reconstruirea, atât în teatru, cât și în cinema, a unor experiențe reale trăite de subiecții săi. Filmele sale devin spații performative, populate de non-actori și rezultate în urma unor ateliere și demersuri de procesare a traumei derulate anterior filmării.
Având o carieră prolifică în teatru, Arias colaborează în principal cu grupuri și segmente de populație care s-au confruntat cu experiențe devastatoare, printre care războiul, dictatura sau închisoarea. În debutul său în cinema din 2018, Theatre of War, realizat concomitent cu un spectacol de teatru pe același subiect, aceasta lucra cu veterani care au participat – de ambele părți – în Războiul din Insulele Falkland și îi aducea înapoi față în față cu ajutorul unor forme terapeutice de joc și teatru.
În Reas, Arias lucrează cu foști deținuți – femei cis, femei trans și bărbați trans – proaspăt eliberați din penitenciare de femei din Buenos Aires.
Filmând într-o închisoare abandonată, aceasta canalizează și recompune amintirile acestora despre încarcerare, de la visuri, prietenii și ambiții, la violență sistemică, violență de gen și alte neajunsuri și abuzuri asociate sistemului penitenciar.
În condițiile în care multe filme tind să fetișizeze experiența în închisoare (mai ales a femeilor), Arias sparge și se debarasează de stigme și stereotipuri; pe cât de artificială se prezintă mizanscena, pe atât de autentic „joacă” non-actorii. Apelând la un hibrid docu-ficțiune, dar și la o inventivă formulă de musical, regizoarea nu face din foștii deținuți martiri sau victime, ci le oferă înapoi o agentivitate a propriilor povești.
Filmul oferă un anume sentiment comunal, dar unul care depășește o rezistență pasivă a compătimirii reciproce – Arias celebrează o rezistență activă prin comunitate și sororitate, care culminează în secvențe și numere de dans în interiorul închisorii.
Dacă te-ai aștepta ca un film despre penitenciare să fie greoi, grav, dacă nu chiar mizerabilist, Reas întoarce orice așteptări cu susul în jos și le înlocuiește cu o exuberanță queer însoțită de cântec, umor și vogueing.
Rareori se întâmplă ca cinemaul social sau politic să fie atât de catchy: Reas e opusul diametral al unui film tezist; reușește să fie deopotrivă o plăcere de urmărit și o spadă cu două tăișuri despre inegalitate și abuz. París o Nueva York… Barcelona o Milán… No sé cómo serán…
Reas se poate vedea pe 3 august la Cinema Studio Timișoara în cadrul Ziua Timișoarei | Timișoara City Celebration . Biletele se găsesc aici.
