Filme care prezintă importanța reprezentării etice: recomandări de la 6 regizoare/regizori și activistx de la Timișoara

Pe 30 octombrie am ținut o discuție la Cinema Studio Timișoara despre reprezentare în cinematografia românească, practic cine filmează și de ce, alături de Carmen Lidia Vîdu, Daniel Săvescu, Anastaseu Ștefan, Răzvan Matei, Xandra Popescu. Discuția a fost moderată de Andre Rădulescu, președintele Identity Education. Discuția poate fi vizualizată aici.

Invitații ne-au lăsat câteva recomandări de filme vizionate recent care i-au făcut să se gândească la cum facem un cinema etic sau cum facem etic cinema.

Carmen: Eu am un film, nu știu să-i zic numele acum dar tocmai a fost premiat la Astra Film Festival și e pe platforma online, că festivalul odată ce se termină te lasă să cumperi câte un film să vizionezi, și unul din amteile premii a fost cîstigat de un film care vorbește de o femilie de mormoni care sunt ingroziti ca fiul lor mormon de fapt se casatoreste cu o femeie dar traieste si cu un barbat, infiaza copiii, e o poveste de dragoste absolut superba. Și e documentar de foarte, foarte buna calitate și e premiat cu un premiu foarte mare la Astra Film Festival. Nu știu, o să las în comentarii numele că nu-l țin minte. Dar se găsește cu siguranță dacă intri în lista de premii că-s doar 9 premii.

Andre: Și puteți vedea…

Carmen (cont.): Recomand, e absolut divin filmul „Planul necunoscut al lui Dumnezeu”, regia Moritz Müller-Preißer, 2025. E un film despre viața ca persoană religioasă/mormonă gay. Filmul a primit și un premiu la Astra Film Festival.

Daniel: Cat sunteți aici in sala, dupa puteti să spuneți și voi. Nu am urmarit, spre rusinea mea, in ultimul an aproape nimic din cinema inafara de ce m-a mai interesat pe mine, dar ce ma pasioneaza cumva in ultimele luni ca incerc sa fac un spectacol despre probleme cu care se confrunta o familie care are un copil cu autism, este filmul lui Xavier Dolan, pe care daca nu l-a vazut cineva cu toata dragostea il recomand, „Mommy”, care a fost premiat la Cannes fix la inceputurile lui, e un film vechi, dar care mi se pare important legat si de discutia pe care am avut-o noi de cum rprezentam ce-i etic, ce nu e etic – ala mi se par un film care reprezinta etic sau nu, nu stiu, dar care are cumva un impact prin faptul ca are o poveste de la care porneste… care te emotioneaza foarte mult, si care e reprezentata bine. Adica care e un film, nu neaparat care a luat un premiu la Cannes, ca mai e un alt film romanesc cu care eu am o problema personala dar care se stie care a mai luat un premiu la Cannes, si pe mine personal nu ma reprezinta, stiu alte persoane din comunitate pe care nu le reprezinta, si nu consider neaparat ca un premiu la Cannes aduce sau nu o valoare unui film, legat de paranteza asta.

Răzvan: Eu ce pot să recomand este „Bilet de iertare” de Alina Șerban. E scris și regizat de o femeie romă, ceea ce schimbă total raportul de reprezentare. Tema este una des desconsiderată, respectiv sclavia romilor. Ce este foarte interesant, mai ales din titlul filmului, trimite la conceptul de iertare, dar nu iertare în sensul propriu al cuvântului, ci se referă la termenul folosit în sclavia romă pentru atunci când o persoană romă era eliberată. Deci iertarea sclavului rom de către stăpân însemna eliberarea sa. Și e un scuertmetraj, deci nu, nu este greu de urmărit ca lungime, dar e greu de urmărit ca și dimensiune, sau nu, depinde din ce poziție îl urmărește fiecare. Dar schimbă total felul în care se vorbește de acest subiect și îl recomand cu tărie pentru că aduce o conexiune între grupuri bazate pe recunoaștere și nu pe victimizare și infantilizare. Și atunci asta schimbă deja total nuanța cu care subiectul e reprezentat. „Bilet de iertare” reprezintă robia comunității rome într-o lumină nouă – perspectiva romă, nu cea română, albă. Este și scurt, 15 minute.

Anastaseu: Eu o să recomand „Patu!”, în regia Meratei Mita, care se poate vedea și în București pe 12 noiembrie, care e un documentar, adică un produs cinematografic foarte important, dacă nu printre cele mai importante pentru cinematografia nouzeelandeză, și este despre o echipă de rugby, care a fost ținta protestelor din ultimele decenii cu privința la apartheidul sud african. Și în contextul în care vedem reticența oamenilor, cel puțin la noi, în a protesta și în a se solidariza cu proteste mi se pare un documentar foarte important în direcția asta, și, desigur, din păcate și dur din cauza violenței poliției împotriva protestatarilor, dar cum oamenii au reușit să revendice protestul în adevăratul sens al cuvântului și să se solidarizeze pentru o cauză.

Xandra: Mi-e foarte greu să spun, că nu știu ce e disponibil în momentul ăsta și sunt și foarte… Nu știu foarte bine ce se arată și ce e disponibil. Am văzut un film care mi-a plăcut recent în cinema. Se numește „Privirea Misterioasă a Flamigoului”. E regizat de un regizor chilean, Diego Céspedes, e un film de debut, și o are în centru pe o fată de 12 ani care se numește Lidia, care trăiește într-un fel de familie queer, într-un oraș minier, în anii ‘80 în Chile. Da, nu știu, m-a luat cu surprindere, deși nu e o întrebare care ar trebui să mă fi luat prin surprindere.

Andre: O să închei și eu. Eu nu am filme sau spectacole de teatru, mie îmi plac foarte mult podcasturile. V-aș recomanda „In Bed With The Right”, este un podcast de 2 persoane, abordează foarte multe teme, dar au scos acum partea 1 și partea 2 despre ce înseamnă obiectificarea femeii și cum este femeia reprezentată în filmele horror ca și gen și fac analiză pe câteva pe care le-au dat, inclusiv Carrie, și de cum mai exact este folosită obiectificarea femeii și misogonia în filmele horror, cu câteva exemple specifice. Carrie e unul din ele, toată lumea știe Carrie, și cred că e unul care putem să-l analizăm dintr-o perspectivă foarte critică. Și vorbesc și despre carte, vorbesc și despre Stephen King, vorbesc și un context mult mai larg. Și mie îmi plac analizele astea foarte mult, așa că vă recomand – total intâmplător în temă cu Halloweenul și oricine care celebrează sau nu aceste tipologii de evenimente.

Xandra: Stai că mi-a venit! Se numește „Brainwashed: Sex-Camera-Power”. E un film de o regizoare de care mi-a plăcut foarte mult, Nina Menkes. Ea a făcut niște filme cu soră-sa, independente, pe cont propriu, în America, în anii ‘70, după care a făcut acest film, care e un super straightforward documentary, despre felul în care editarea și mise-en-scena și designul de sunet au contribuit în istoria cinemaului la obiectificarea femeilor, dar nu numai. Pornește de la corpul femeii, dar ajunge și mai departe, deci ăsta e un film pe care l-aș super recomanda și cred că se găsește pe Netflix acum sau ceva. Face analiză e edituri din filme.

Daniel: Mă gândeam acum în timp ce spunea Aanastaseu, că un alt film care cred că e important de văzut e „No Other Land”, care urmărește o zi – mă rog, o durată de mai multe zile, din viața unui palestinian, că se întâmplă un genocid acum și mi se pare important de menționat în condițiile în care la nivel politic, de tot ce vorbim noi și de tot ce spunea Eugen la început, ne afectează, mi se pare important să ne punem măcar niște întrebări, să vedem la nivel politic ce se intâmplă, în condițiile în care în ultimele zile în România a venit un ministru de externe al Israelului care a spus niște lucruri foarte problematice față de poziția tării noastre asupra acestui genocid. Legat de ce se menționa la început legat de nivelul politic, care ne afectează, și inclusiv discuția asta, și orice face Carmen, orice face Andre, orice fac eu sau orice face oricine, e politic. No Other Land – îmi scapă numele regizorului, dar sigur îl găsiți.

Anastaseu: Și ceva mai vechi ca să vedem că lucrurile nu sunt actuale, „Frontiers of Dreams and Fears” de la Mai Masri, care e foarte dureros, e cu foarte multe mărturii ale copiilor din Gaza (n.r. pe care l-am proiectat și noi la F-SIDES în octombrie 2023).

---

• Discuția a avut loc în cadrul proiectului F-SIDES Cinema Comunitar, finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte, în cadrul programului „Timișoara – Cinema Obiectiv”