Discursul dominant privind relațiile de muncă din România rămâne ancorat în binaritatea privat vs. stat, competitiv vs. leneș sau înapoiat vs. vizionar. Discursul se bazează, aproape exclusiv, pe metafore fără o analiză reală (fie ea economică, sociologică sau juridică), în care componenta umană nici nu este amintită.
În cadrul Summitului anual al Confederației Patronale Concordia, Președintele României, Nicușor Dan, a invitat mediul de afaceri să propună ce dorește, oferind garanții că legile se vor schimba. Muncitorul nu și-a găsit locul în discursul Președintelui.
Discursul privind relațiile de muncă se vede cel mai bine în reportajele televiziunilor mainstream care se duc la bursa locurilor de muncă organizate de AJOFM, încercând să găsească acele „elemente unice”, acei oameni care nu doresc să muncească. Întrebările nu sunt menite să descoasă realitatea materială și culturală care a dus la situația în care persoanele neocupate se află, ci doar să reafirme un stereotip antrenat de media. Oamenii sunt leneși, capitalul este curat, statul este corupt, iar noi, oamenii, suntem vinovați pentru situația în care ne aflăm astăzi.
Combaterea stereotipurilor și analiza relațiilor de muncă rămân sarcini aflate la periferia discursului critic românesc, fiind întotdeauna orbite de către un alt subiect „mult mai important”, precum ar fi reînarmarea, dezvoltarea industriei de apărare, creșterea economică sau reforma administrativă. În ce privește aceste subiecte, omul, adică lucrătorul, este componenta esențială care unge mecanismul și îi permite să funcționeze, fie că vorbim de Fabrica de Pulberi de la Făgăraș sau de lucrătorii personali din administrațiile locale.
Chiar dacă este esențial, lucrătorul ajunge să fie lăsat pe margine: discursurile de reînarmare se poartă la un nivel „sus”, unde doar puțini au acces, se fac promisiuni și se organizează întrevederi cu companii străine, în timp ce lucrătorii de la Fabrica de Pulberi Făgăraș protestează spontan pentru a cincea oară anul acesta.
Salarii restante, condiții grele de muncă, management politic. Vocea lor nu ajunge să fie auzită.
În discursul public actual, empatia este înlocuită profund de cinism, iar lucrătorul ajunge să fie privit ca un om care blochează progresul. Fie că este vorba de profesori care protestează sau de lucrători în administrația publică locală cărora le este frică de disponibilizări pentru că nu-și găsesc un alt loc de muncă, clasa politică actuală vede în lucrător un inamic. Definiția progresului de astăzi elimină componenta socială, reduce profesiile la simple schimburi în care lucrătorul își vinde puterea de muncă pentru a primi un salariu și elimină orice mândrie muncitorească care exista cândva.
Mândria de a fi mecanic de locomotivă sau cadru didactic apune rapid, iar aceste profesii ajung să fie echivalate doar în mii de lei salariu, care sunt privite drept costuri ridicate pentru companii și statul român. Progresul a abandonat bunăstarea socială.
În aceste ecuații, oamenii ajung să fie simple numere, iar optimizarea înseamnă tăierea acestora atunci „când este nevoie”. Calculul nu ține cont de perspectiva socială sau de prosperitatea tuturor, ci doar de evoluția unor indicatori care ne ghidează orbește către o promisiune „de mai bine”. Mai bine pentru unii, poate. Nu pentru totdeauna, totuși.
Metaal en melancholie și Money for Bread ne transpun în Peru, Germania și Turcia anilor ‘90, unde narativele despre muncă se întrepătrund cu cele de gen.
Mândria unei profesii dispare treptat când salariile nu țin pasul cu inflația, iar oamenii ajung să fie în competiție unii cu ceilalți pentru o parte în continuă scădere din ceea ce înainte se numea bunăstare.
Metaal en melancholie ne arată povestea șoferilor de taxi din Peru care, împinși de circumstanțele economice dure cauzate de autoritarismul neoliberal din timpul mandatului prezidențial al lui Alberto Fujimori (așa-zisul „Fujishock”), ajung să fie nevoiți să-și suplimenteze veniturile din funcția de bază cu șofatul ocazional.
Situația este deplorabilă, șoferii explică tehnici prin care își distrug intenționat părți din mașină pentru a preveni orice furt. Unul dintre ei a renunțat la contact și, în schimb, își pornește mașina doar prin încrucișarea mai multor fire de sub bord. Altul și-a spart farul pe spate, în timp ce un altul și-a deformat capota.
Money for Bread prezintă povestea muncitoarelor de origine turcă din fabricile de procesare a peștelui din Germania, împinse în afara granițelor de lipsa unor posibilități clare de a-și câștiga traiul. Problema rămâne aceeași, pierderea mândriei, însă și nevoia urgentă de a găsi o cale adițională de-a face un ban în plus.
Demnitatea lucrului, care era sinonimă într-un univers imaginar și cu bunăstarea individuală, este acum înlocuită de o luptă continuă pentru supraviețuire. În Peru, profesorii ajung șoferi de taxi și mai vând alune. În Money for Bread, agricultori turci ajung să părăsească țara pentru a curăța solzi de pește.
- Filmele pot fi urmărite pe 19 noiembrie în cadrul Sezonului 6 al cineclubului F-SIDES, dedicat cinemaului comunitar. Proiecția Money or Bread va fi urmată de o discuție despre relații de muncă și sindicalizare.
