Reunite sub o temă comună a muncii, în loc să privească procese mecanice de lucru sau spații industriale cu detașarea unui documentar observațional, Metal y melancolía / Metal and Melancholy (r. Heddy Honigmann, 1993) și Ekmek parası – Geld fürs Brot / Money for Bread (r. Serap Berrakkarasu, 1994) practică ceea ce s-ar putea numi un cinema conversațional, care își ascultă cu căldură subiecții și îi lasă să vorbească liber, pentru sine.
Bazate pe comunicare și pe un interes autentic pentru poveștile care se află de cealaltă parte a camerei, cele două filme nu tratează muncitorii ca imagini-fetiș într-o critică tezistă a exploatării, ci examinează contextele socio-economice care îi afectează prin tocmai mărturiile lor directe.
În Ekmek parası, regizoarea Serap Berrakkarasu examinează o fabrică de pește din Lübeck (Germania), axându-se în principal pe experiența lucrătoarelor migrante turce, cărora li se alătură ocazional femei din Mecklenburg (fosta RDG). O privire obiectivă, a muncii industriale și a spațiilor sale specifice – mișcări precise, mâini operând instalații sau curățând pește –, e contrabalansată de imagini cu lucrătoarele în vulnerabilul propriilor case, povestind, cu maximă deschidere, despre visuri, aspirații și constrângeri.
Surprinzătoare este capacitatea lui Berrakkarasu de a se apropia de aceste femei; în contextul în care lucrătoarele mărturisesc că suferă din cauza faptului că nu pot comunica ușor cu alți muncitori, camera de filmat devine un partener de discuție, un spațiu în care în sfârșit acestea pot vorbi ca de la egal la egal.
Urmărind nu numai realitatea muncii, cât și viețile care continuă după programul de lucru, Ekmek parası e atât o investigație a proceselor afective și a sacrificiilor asociate emigrației către Vest, cât și un document al timpului, despre negociere între vis și realitate, într-o Germanie proaspăt reunificată.
Întoarsă în originarul său Lima, cineasta peruano-olandeză Heddy Honigmann întreprinde în Metal y melancolía un road movie atipic, compus din portretele mai multor locuitori ai orașului – funcționari ministeriali, profesori universitari, actori etc. – nevoiți, în plină criză nouăzecistă a inflației, să-și ia o a doua slujbă drept taximetriști.
Petrecând timp alături de aceștia la volanul propriilor mașini și ajungând din când în când în casele lor, Honigmann surprinde taximetriștii și taximetristele povestind tot felul de lucruri, de la nemulțumirile față de un guvern corupt la uneori amuzantele strategii prin care își protejează mașinile, sau la întâmplări dulci din viața de familie.
Metal y melancolía alcătuiește atât un portret colectiv al orașului Lima, cât și o colecție de istorii personale ale unor indivizi prinși între marile neajunsuri și micile bucurii ale vieții – un film despre supraviețuire și subzistență scăldat, ca mai toate documentarele lui Honigmann, în sentimentul cald, primitor și umanist al unui aparat de filmat care petrece suficient de mult timp cu persoana din fața camerei.
