În documentarul Alice On & Off (2024, r. Isabela Tent), o tânără își caută fără încetare, în diverse moduri, evadarea dintr-o colivie extrem de fragilă, gata să se distrugă în orice clipă.
Trigger warning: în acest text discut despre un film care tratează subiecte precum grooming și abuz de substanțe.
În dimineața zilei de 22 iunie, la Cinema Arta din Cluj-Napoca, în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), am vizionat documentarul Alice On & Off, debutul în lungmetraj al regizoarei Isabela Tent. Am fost intrigată de acest film încă de când i-am citit synopsis-ul, dorindu-mi să văd cum este redată pe ecran o poveste pe care credeam că sunt pregătită să o procesez. Iar când am ieșit din sala de cinema, mi-am spus imediat: „wow, ce documentar disturbing. Și, mai departe, ce voi face cu viața mea?”, pentru că am fost aruncată într-un teren parcă sortit deschiderii unor conversații nu tocmai ușoare despre ceea ce am privit și cum am perceput.
Nici n-am conștientizat foarte bine în acele clipe că subiectul mă va urmări și măcina în interior zile bune.
După ce l-am văzut, m-au cuprins o mulțime de emoții, nedumeriri, incertitudini, frustrări, dar și indignare. Am fost învăluită de o neașteptată și copleșitoare durere emoțională, pe care și în prezent îmi este dificil să o înțeleg până la capăt, o deznădejde la adresa societății în care trăim și de o nevoie acută de a-mi exprima impresiile față de cele urmărite.
Motiv pentru care m-am gândit că mă pot folosi de acest amalgam drept un prilej de chestionare personală, pentru a-mi (re)confirma anumite convingeri, și un spațiu de a stârni, poate, o dezbatere mai largă despre cum sunt prezentate, în diverse produse culturale, subiecte sensibile și persoane vulnerabile, consecințele pe care le aduc astfel de reprezentări în tumultul vieților noastre deja zbuciumate, cum ne raportăm la ele, dar și despre cât de pregătiți sunt oamenii pentru a primi aceste istorii de viață.
Urmărind documentarul, am simțit că devin martora evenimentelor care sunt arătate, că trebuie să-mi asum o poziție critică față de cele expuse și să articulez problematicile observate.
Când avea doi ani, aceștia s-au decis să se separe și bunica ei a devenit persoana care avea grijă de ea, dar și cea care le-a interzis părinților să o mai vadă. Astfel, Alice cunoaște deja un tipar de relație deficitară în familie. Ei nu i se oferă un spațiu suficient de larg destinat experimentării etapelor pe care le parcurge în viață, ceea ce o împinge să fugă de acasă.
Cunoscând aceste câteva coordonate, primul meu gând s-a îndreptat către faptul că Dorian are un comportament de grooming1 față de Alice, deoarece între cei doi există un raport inegal dat de către vârstă, putere și resurse. În ce mă privește, niciodată nu mi s-a creionat ideea că între ei ar fi vorba despre o relație amoroasă, pentru că am văzut cum Dorian impune un soi de autoritate asupra lui Alice, prin prisma faptului că locuiește în apartamentul lui, iar ea, constrânsă de împrejurări, acceptă atitudinea asta.
Din înșiruirea anterioară reies teme importante și de actualitate, anume lipsa consimțământului, lipsa de responsabilitate din partea unui adult față de o minoră, absența educației sexuale din școli și a informațiilor despre sănătatea reproductivă.
Dinamica în care se află Alice adaugă o filă la realitatea alarmantă în care se regăsește România în legătură cu mamele minore.
Alice On & Off este un documentar observațional, unde camera își fac loc în intimitatea vieții de familie pe care o duc Alice, Dorian și fiul lor și devine precum o umbră în calea lor. Cei trei protagoniști ai documentarului sunt filmați de-a lungul a zece ani în diverse momente pe care le înfruntă în apartamentul lor decorat cu tot felul de creații mai mult sau mai puțin abstracte, în culori vibrante, semnate atât de Dorian, cât și de Alice, ambii împărtășind preocuparea pentru artă.
Un lucru care îmi este necunoscut și m-a încurcat din a înțelege într-un mod fluid ce văd e faptul că filmul e presărat cu bucăți dintr-un interviu cu Alice, despre care nu se precizează când anume a fost realizat. Astfel, am simțit că această întrerupere constantă, unde ea își rememorează experiențele ultimilor ani, m-a lăsat cu o impresie de neclaritate și cu o abatere de la ritmul documentarului.
După ce Dorian începe să aibă probleme de sănătate, Alice preia frâiele și ajunge în situația în care să asigure traiul familiei ei, iar pentru asta practică munca sexuală online. Nu e arătat cum anume se orientează către sex work, ci activitatea ei este prezentată direct, fără să fie însoțită de explicații sau alte intervenții. Iar raportarea la munca sexuală nu are o tentă stigmatizatoare și nici stereotipizată. Sunt și secvențe în care ea este surprinsă în timp ce poartă conversații pe chat cu o parte din clienții ei și pe alocuri mai și pictează.
Acela a fost un moment în care mi-am dat seama că Alice On & Off te invită să-ți lași deoparte prejudecățile prin expunerea unei perspective care antrenează și provoacă privitorx despre această temă, și că, într-o oarecare măsură, contribuie într-un fel și la normalizarea ideii în spațiul românesc a faptului că munca sexuală este muncă și că trebuie respectată.
Alice este captivă în ceea ce se vrea a fi o căsnicie care nu-i aduce împlinire și se îndepărtează tot mai mult de ideea de a-și urma visul de a avea o carieră în artă și de a organiza ateliere cu copii și părinții lor, pentru a le oferi informații despre artă într-o formă prietenoasă și accesibilă lor. Ea se zbate din răsputeri, așa cum poate, să-și croiască un sens în lume.
Alice este surprinsă într-o secvență de fragilitate intensă, atunci când își strigă durerea și agonia sub ochii lui Dorian și lui Aristo, spunând: „Chiar trebuie să schimb orașul, trebuie să schimb țara, trebuie să schimb pământul ca să scap de toate astea?”.
Alice vorbește fără ocolișuri despre relația șubredă pe care a avut-o cu mama ei, dar și despre istoricul marcat de droguri pe care nu l-a lăsat, de fapt, niciodată în urmă, și care reapare frecvent în viața ei. În film, nu se arată dacă ea are parte de un sprijin în lupta ei cu dependențele.
Acest aspect mi-a reamintit de realitatea tristă și nedreaptă în care se află familiile din România, datorită faptului că nu există politici publice reale și eficiente de ajutorare a persoanelor care se confruntă cu dependențe, că suntem martorii unei lungi și complicate istorii de campanii de așa-zis „prevenție” (dar eșuate) anti-drog, dar și că abordarea publică din țara noastră cu privire la droguri este dăunătoare.
În România, discursul despre persoanele care consumă substanțe continuă să fie dezumanizant și agresiv.
Când Alice decide să părăsească România, pleacă în Suedia în speranța că va putea avea alt parcurs în viață, timp în care Dorian își crește singur băiatul. La întoarcerea după câțiva ani, Alice schimbă macazul: se mută singură și nu mai e la fel de preocupată de familia ei ca înainte de plecare. E felul ei de-a reacționa și transmite mesajul că își revendică vocea și puterea și că alegerile pe care le face sunt doar ale ei.
Am asistat, astfel, la reprezentarea unei femei care pune capăt lanțului sufocant trăit în ultimii ani. Însă, am simțit că această inversare de putere și eliberare la care pendulează Alice nu sunt urmărite suficient de mult și că încă planează confuzia în înțelegerea destinului ei.
În filmul Alice On & Off, Aristo nu e deloc străin de cameră, fiind mai mereu în preajma părinților. Dar tocmai prezența lui pe ecran m-a făcut să mă întreb: este oare etic și responsabil ca un minor să fie filmat atât de mult și în varii contexte sensibile, inclusiv în cele în care între Alice și Dorian există tensiuni tot mai mari, în timp ce se ceartă și își aruncă vorbe grele în fața copilului lor?
Într-o vacanță pe care Dorian o petrece cu fiul său la mare, Aristo este filmat în timp ce e dezbrăcat, fără a-i fi ferite de cameră părțile intime, pe când ale celorlalți copii prezenți au fost ascunse. Iar acesta e un singur exemplu, în film existând mai multe scene când copilul e urmărit de cameră când e dezbrăcat. Cred că trebuie să există o foarte mare responsabilitate atunci când sunt incluși minorii în documentare și o grijă pentru maniera în care aceștia sunt arătați.
În cazul de aici, e vorba de un copil filmat din primii ani de viață cum crește într-o familie disfuncțională, abuzivă și neechilibrată, fără să-i fie protejată identitatea și fără să aibă posibilitatea să-și dea acordul cu privire la modul în care vrea să se arate în fața camerei. Iar problematic e faptul că regizoarea a decis să nu-l ascundă deloc, ceea ce îl împinge la o și mai mare vulnerabilizare.
Alegerea asta a declanșat în mine un profund disconfort vizual și emoțional, peste care n-am putut trece în timpul vizionării documentarului și nici după terminarea proiecției.
Personal, am simțit că ar fi fost necesară o mai mare implicare și o poziționare clară din partea regizoarei privind anumite aspecte care sunt evidente în documentar, așa cum este grooming-ul, în care să facă un pas în spate, să-și însușească o parte obiectivă și poate chiar să tragă un semnal de alarmă despre fenomenul existent. Cred că Alice On & Off ar fi trebuit să aibă și o avertizare despre temele sensibile pe care le abordează, din respect față de spectatori și eventualele lor experiențe dureroase de viață, care pot fi readuse la suprafață odată cu acest film.
Am remarcat interesul regizoarei Isabela Tent pentru o poveste urmărită o lungă perioadă, având în vedere că proiectul a pornit în perioada ei de studenție de la UNATC, cu scurtmetrajul Chat with Alice și pe care ulterior l-a transformat într-un documentar. Dar cadrul creat de ea putea fi însoțit de o lentilă critică, în care să traseze limite despre implicarea copilului în documentar și aducerea în prim-plan a unor tematici dificile și traumatizante.
Nu cred că astfel de povești, care intră totuși sub un factor de modificare odată cu apariția camerei de filmat, trebuie să rămână nespuse, ascunse undeva sub preș, pentru că ele fac parte din realitatea socială și le putem întâlni la tot pasul.
Mai degrabă, mi-aș dori să lansez o intenție ca aceste povești să fie explorate și duse mai departe dintr-o perspectivă etică, atât pentru persoanele implicate, cât și pentru privitorx.
Iar abordarea etică o văd pornind de la consultarea cu niște organizații care se ocupă cu drepturile femeilor și informarea publicului larg pe subiecte sociale din această sferă, astfel încât să se creeze un cadru comun de tratat și prin care să se fi privit temele ce puteau fi accentuate diferit în film, precum consimțământul, comportamentul de grooming, sarcina în cazul unei mame minore și consumul de droguri.
Note
1Centrul FILIA, o organizație feministă care luptă pentru respectarea drepturilor femeilor, explică cum grooming-ul „este un termen folosit pentru a descrie fenomenul în care un adult are un comportament manipulator cu un copil sau cu o persoană tânără cu scopul de a întreține relații sexuale”
Textul a fost în cadrul F-Sides: Chronicles, un proiect ce își propune să exploreze granițele dintre critică culturală și scriere creativă.
