Un double bill ce explorează reprezentarea corpurilor obosite în film și a vocabularului cinematografic al gesturilor care articulează afectiv simțul lor intern al timpului, vulnerabilitățile și luptele zilnice prin care trec.
Inspirat din scrierile Elenei Gorfinkel, aceste proiecții sunt despre potențialul cinemaului de a face vizibile sensibilitățile și eforturile de rezistență ale persoanelor captive în circumstanțe precare.
Magdalena Viraga (1986), r. Nina Menkes: Acuzată că și-ar fi ucis clientul, Ida, o lucrătoare sexuală din estul Los Angeles-ului, e deținută într-o închisoare supravegheată de călugărițe și spiritul crucifixului. Dialogul minimal, încadrările intime și elementele suprarealiste subliniază alienarea ei și povara zdrobitoare a muncii. Pe măsură ce filmul înaintează, chiar și cele mai subtile mișcări—o privire absentă sau un refuz tăcut—se transformă în gesturi fragile de rezistență, reflectând atât povara suferinței sale, cât și încercarea ezitantă de a-și revendica propria voință.
Nightshift (1981), r. Robina Rose: Pe parcursul turei sale de noapte la un hotel din Londra, recepționista Jordan își îndeplinește sarcinile în liniște, în timp ce întâlnește o serie de vizitatori ce tranzitează acest spațiu ca niște stafii. Ritmul muncii de noapte e acordat la pulsul temporalității nocturne, și în cazul lui Jordan, și la peisajul unui spațiu liminal. Noaptea se desfășoară într-un tempo molcom, interceptat de interacțiuni subtile cu oaspeți care îi transmit chei și îi comunică istorii, nemulțumiri și fantezii.