L`avenir, filmul care m-a ajutat să conviețuiesc cu modele feminine din familia mea

L’avenir este colaborarea artistică între actrița Isabelle Huppert și regizoarea și scenarista daneză Mia Hansen-Løve, al cărui scenariu îl scrie cu intenția ca protagonista filmului, Nathalie, să fie jucată ulterior, de Hubert.

„Nu mi-aș fi putut imagina pe altcineva în acest rol” declară cineasta într-un interviu în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Toronto. Hansen-Løve a scris scenariul pentru lungmetrajul pe care îl și regizează, inspirată de experiența mama sale – o profesoară de filosofie care, după divorțul de soțul ei, târziu în viață, a trebuit să-și regândească singurătatea.

Am văzut prima data L’avenir în 2017, când filmul se afla în plină călătorie europeană și imediat după ce și eu o terminam pe-a mea. Cu trei ani în urmă, decisesem că tot ce voiam era să umblu, să mă mișc și să fiu cât mai departe de tot ce cunoscusem până atunci. Jobul din agenție pe care l-am avut în timpul școlii nu-mi adusese nimic din lumea creativă pe care mi-o imaginasem și l-am dat cu ochii închiși pe unul într-un bistro.

Mi se părea interesantă atmosfera de birt de capitală, dar îmi consumam mult prea multă energie cu poveștile altora, timp în care o ignoram complet pe-a mea. În câteva luni, am plecat.

Am ajuns cu o bursă în cealaltă parte a Europei, unde nu părea ceva ieșit din comun să explorezi cât mai mult și să mergi să experimentezi locuirea în alte țări. Dar pentru mine, curiozitatea coexista cu ceva și mai mare, cu o teamă inexplicabilă de a bate pasul pe loc și cu nevoia de a crea spațiul de care aveam nevoie, departe de proiecțiile altora asupra mea.

În lumea mică a familiei din care vin, nicio femeie nu se mutase vreodată singură în altă țară, ci fiecare, pe rând, își urmase soțul, unde „trebuia” urmat; mama și mătușă-mea s-au mutat în orașele în care au fost repartizați soții lor, deveniți ofițeri în armată, iar bunică-mea s-a mutat în alt județ, după locul de origine al bunicului.

Acolo, a trebuit să se adapteze la realitatea soțului și la familia lui, vizitându-și propria familie tot mai rar. Pe lângă noua gospodărie și rolul de mamă, intra și-n câmpul muncii, unde devenise contabilă la o fabrică de textile. Sora bunicului, care nu a putut avea copii, a plecat departe, spre Ardeal, la familia soțului și a fost singura care, după un timp, s-a întors în orașul părinților ei, cu partener cu tot. Pe ea au perceput-o mereu ca fiind cea privilegiată.

Nu e greu de înțeles cum, pe vremea bunică-mii, distanța îndepărta femeile tinere de familiile din care plecau să-și urmeze bărbații; mutate în alte orașe, singura variantă viabilă de comunicare la distanță era corespondența prin scrisori, mai ales dacă familiile veneau din medii rurale ca în situația ei și a multora

Autonomia de a călători era limitată, pentru că extrem de puține femei conduceau, iar transportul în comun mult mai puțin dezvoltat decât îl știm. Când a plecat de la părinți, bunică-mea nici nu împlinise bine douăzeci de ani. Nu-mi imaginez că avea la dispoziție mult spațiu de interioritate pentru cântărit opțiuni și nici nu era ceva comun să conteste decizii de viață orânduite de când lumea, când nici nu știa bine „calea pe vale”, cum zice ea. După nuntă și mutarea la soț acasă, așteptarea era să facă un copil și să se ocupe de familie. A rămas gravidă imediat fără să-și fi pus problema că trebuie să-și dorească. 

Fata ei, mama mea s-a căsătorit rapid. Dintr-un impuls, zice ea, să nu rămână în urma soră-sii, cu un an mai mică. A plecat în alt oraș, dar își vizita des părinții și se auzeau din când în când, comunicarea în anii nouăzeci devenind mai rapidă odată cu telefonul fix. Nici ea nu și-a dorit neapărat copii, doar că „așa erau timpurile” și așa făcea lumea – două argumente pe care le-am auzit des, în diverse ocazii, în familia mea și ale altora.

Și mătușa mea s-a mutat în alt oraș, urmându-și soțul, dar ea „a nimerit bine”: s-a căsătorit cu unchiu-meu, un bărbat bun, care a curtat-o mult, a iubit-o și care a respectat-o întotdeauna – respectul fiind mereu văzut ca standardul cel mai înalt pentru care poți opta pentru o relație reușită oricând, dar mai ales după o anumită vârstă. 

Mă fascina acest „nimerit” pe care-l auzeam uneori în discuții despre cât de fericită era sau nu o femeie într-o relație. Când eram mică, mi-l imaginam uneori distractiv, ca un glitch prin care treceai în altă dimensiune; erai bine-mersi în viața ta de femeie foarte tânără și dintr-o dată, îți apărea un portal prin care erai încurajată să intri, că toată lumea o făcea–ca o „săptămână oarbă”, un slot machine, unde puteai să dai–sau nu, de o „specială”, un down the rabbit hole, unde urma să descoperi cam cât de bine „ai nimerit”.

Ulterior, am înțeles mai bine ce însemna „nimerit-ul” și câtă nefericire a produs în acele situații în care femeile rămâneau captive unor vieți mici și dureroase. Dintre toate femeile din familia mea, mama a divorțat după douăzeci de ani când nefericirea din relația ei cu tata atinsese cote impresionante pentru standardele tuturor. Nici ea, nici el nu fuseseră vreodată bine unul cu altul, dar au rămas împreună până am plecat eu la facultate, trăind constant cu impresia că fericirea lor fusese mereu, în altă parte.

În februarie 2014, îmi împachetam viața într-un troller mare și gri și intram în avionul care promitea că mă duce departe. Îmi transformam relația de un an într-una la distanță și amânam cu succes orice viitoare discuție în familie despre căsătorie, copii și alte focuri. Nu plănuia să mă mărite nimeni cu forța, dar revolta față de proximitatea căsniciei mă antrena să rescriu parcursul clasic pe care-l văzuse până atunci, în jurul meu.

Luasem cu mine siguranța naivă de care aveam nevoie– că sunt o mare nesupusă.

Nu-mi puneam multe întrebări, aveam de cunoscut oameni noi, o altă țară, de trăit ce venea la mână și mai ales, de șters din computerul de bord tot bagajul pe care-l respingeam ca pe un reziduu, cu scopul de a-l înlocui cu material propriu, nepervertit prin generații. Ca și femeile din viața mea, și eu plecam, doar că departe și fără să urmez pe nimeni, iar asta îmi dădea multă putere, pe care simțeam că ele o pierduseră cândva.

Fără să-mi propun, am început treptat să fiu atentă la diferențele dintre bagajul pe care-l căram după mine și ce observam în noul mediu. De fiecare dată când vedeam doamne de vârsta bunicii mele plimbându-se pe faleză în grupuri, seara târziu sau călătorind nestingherite în grupuri vesele prin toată Andaluzia, mă uitam atent să văd dacă trădează pe față griji sau ezitări. Atunci mă gândeam la doamnele mele de acasă, care cu greu se bucurau de sine.

De ce nu putea fi și bunică-mea așa? Oare mama o să poată vreodată să se simtă cu adevărat liberă sau va trăi întotdeauna legată de copiii ei și treburi, chiar și când ei nu vor mai fi legați de ea? Când se termină cu adevărat grijile perpetue ale unei femei de acasă și se poate plimba, în sfârșit, liniștită, pe faleză?

Am stat trei ani „printre străini” cum zicea mereu bunica la telefon. În ultima jumătate de an lucrurile nu se mai așezau în favoarea mea. Îmi reconfigurasem jobul și partenerul și schimbasem câteva chirii. Începusem să detest Barcelona, orașul care primea pe toată lumea cu brațele deschise, dar unde mă simțeam mai confuză ca oricând.

Într-o zi, pe un peron de metrou, am simțit cum îmi bătea inima să-mi sară din piept. Nu puteam să respir. Era o după-amiază de decembrie, după perioada de haos în care nu puteam mă adun. Aveam primul atac de panică din viața mea. Încercasem să fug de mine și de moștenirea mea într-un ritm care nu mă ajutase să construiesc altceva în loc și rămăsese în loc un mare gol identitar. Așa că, am făcut ce mai făcusem, mi-am îndesat din nou viața în valiză, mi-am dat demisia de la jobul din Barcelona și în mai puțin de trei săptămâni eram în București.

Îmi fusese dor de cele patru femei din viața mea cu care conversațiile despre copii și căsătorie erau din ce în ce mai plăpânde, până și-au pierdut legitimitatea în fața noii independențe căștigate. Fuga fusese eficientă.

Tiparele generaționale nu se reconfiguraseră de tot cu câteva zboruri de avion și trei ani locuiți în afară, dar bagajul trecuse prin transformări. Acum, că eram prima care-și permite libertatea totală, ce urma? Ce pot să pun în libertatea mea?

Experiența departe de casă mă scosese de pe parcursul tradițional al femeilor de dinaintea mea, văzusem cum e la alții, lucrasem cu ei, auzisem poveștile lor și trăisem cu senzația că am o mai mare stăpânire pe viața mea. Nu știam cine sunt, dar voiam să fiu cineva care-mi place. Doar că propria dezrădăcinare e un proces lung care înmulțește frici, până când ajunge să creeze spațiul viu și necesar pentru transformare.

Într-o zi scurtă de iarnă, am căutat cel mai nou film al lui Isabelle Huppert, pe care o știam din Pianista, unde lasă filmului european un personaj feminin dezechilibrat și sobru, dar surprins tandru în lumea propriilor obsesii.

Știam că filmele independente au fost mereu o sursă bună de escapism pentru mine, în special în adolescență, când relația alor mei se îneca în certuri și lipsă totală de tandrețe, iar eu voiam cu disperare să cunosc și altceva în afară de nervii lui taică-miu, nefericirea claustrofobă a maică-mii și orașul meu mic, cu băiețași care fură de pe net și te tratează ca pe un accesoriu.

În ziua aia, mi-era din nou foame de modele feminine fără predispoziție la sacrificiu, iar L’avenir promitea un personaj feminin cu care să-mi placă să mă identific; o femeie matură, lejeră, cu o familie care funcționează și după separarea ei de soț, cu o profesie pe care o iubește, cu multe planuri și cu aerul că știe să gestioneze tot ce vine spre ea.

L’avenir, filmul despre Nathalie, femeia care se descurcă demn orice-ar fi, ajungea la mine, în camera mea din București, unde revenisem ca un câine credincios. În cadrul de început, familia lui Nathalie e în vacanță în casa lor din Bretagne. Împreună cu soțul ei și cei doi copii, se plimbă pe malul mării, unde au conversații observaționale. O felie de viață de familie în care nu anticipăm nimic din ce va urma.

Câțiva ani mai târziu, o revedem pe Nathalie la Paris, alături de elevii ei, într-un context social al grevelor împotriva majorării vârstei de pensionare. Trece printre grupul de liceeni protestatari, aparent neimpresionată de idealurile lor pasionale, ajunge în clasă și le propune elevilor să analizeze concepte din Rousseau despre democrație. În drum spre casă, o vedem discutând cu Fabien, un fost elev, care îi e recunoscător pentru felul în care i-a insuflat interesul față de filosofie.

La scurt timp, în viața lui Nathalie, încep să se deruleze o serie de evenimente ce-i zdruncină liniștea de până atunci; demența mamei ei se agravează și e nevoită să o ducă la un centru de seniori, echipa de marketing a editurii volumului său decide că nu va mai publica o nouă ediție, iar soțul ei o anunță că a întâlnit pe altcineva și că intenționează să se despartă de ea. Nimic nu pare premeditat și toate se întâmplă într-un un ritm firesc, într-o lumină caldă de cinema, în timp ce lui Nathalie, aproape pe nesimțite, i se modifică treptat infrastructura vieții așa cum o știa până atunci, lăsând-o în fața unui viitor pe care nu-l mai poate intui.

Cu toate astea, se află, pe parcursul întregului film, într-o continuă mișcare; vine și pleacă, rezolvă, călătorește și se întâlnește cu oameni. Nathalie decide și are control asupra deciziilor ei. Rămâne vitală în ciuda pierderilor în rafală care ar putea lejer să o amorțească. În mintea mea, ea e puțin din doamnele de pe promenada spaniolă și puțin din cele care călătoreau mult și beau sangria, fără să se scuze sau să ceară voie nimănui.

Nathalie e puțin din ce mi-aș fi dorit să fie mama sau bunica, fără să pot să le-o cer vreodată, pentru că niciuna n-a trăit la Paris și nici n-a avut viața unei profesoare de filosofie cu casă de vacanță în Bretagne.

Nathalie continuă să se descurce, chiar și atunci când mama ei moare – Mia Hansen-Løve o pune să citească la înmormântare un pasaj filosofic din Pascal, fără să adauge niciun gând personal, pansându-i suferința cu omagii intelectuale. În scena asta, maică mea ar fi zis „ce bine joacă actrița!”, dar pe mine mă deranja neclintirea ei în fața durerii. Voiam să plângă, voiam să știu că își dă voie să sufere. Doar că pentru personaj, manifestarea explicită nu părea importantă și nici n-ar fi fost în ton cu felul subtil în care părea că aspiră la o luciditate necesară post-dezastru personal. 

Acum, la șapte ani diferență de la prima vizionare, mă uit din nou la film și descopăr că cel mai dramatic lucru la L’avenir e că nu apare nimic foarte dramatic pe ecran, și ca privitoare, rămân constant cu o tensiune infiltrată printre crăpături și disipată în optimismul de final.

O reperez din nou pe Nathalie, cea care nu trădează cu ușurință emoții și care-și mușamalizează intelectual durerea. Pun de două ori scena cu ea din autobuz în care, în sfârșit, își dă voie, să plângă pentru că nu o vede nimeni. Din momentul în care se simte observată, se oprește și-și ferește privirea, care-i fuge pe stradă, unde îl vede pe fostul ei partener la braț cu noua iubită. Plânsul reprimat se transformă în râs eliberator și e, poate, prima oară când dinspre ecran vine o briză de ușurătate.

Mă bucură, o simt și eu odată cu ea. În următoarea scenă pleacă. Ia cu ea pisica moștenită de la mama sa și merge să-l viziteze pe Fabien la casa de la munte, unde fostul ei elev, devenit acum adult în toată firea, crease o comunitate de tineri anarhiști care trăiau alternativ în munți.

În mașină cu Fabien, pe muzica lui Woodie Guthrie, Nathalie are un moment confessional: „Dacă mă gândesc, copiii mei sunt plecați, soțul meu m-a lăsat și maică-mea a murit; mi-am găsit libertatea, o libertate totală pe care n-am trăit-o niciodată, e extraordinar”. Casa de la munte o primește cu brațele deschise, dar colectivul alternativ din munți și viziunile anarhist-visătoare nu mai sunt de interes pentru Nathalie. Luptele lor antisistem nu mai sunt de mult ale ei, și stilul ei de viață nu se potrivește viziunilor radicale pe care Fabien le admiră.

Amândoi descoperă că sunt în momente diferite ale vieții, dezamăgindu-se reciproc. În noaptea de dinaintea plecării înapoi la Paris, Nathalie plânge în camera de la munte, singură, alături de Pandora, pisica neagră a mamei sale, pe care o ține strâns în brațe – semn că emoțiile ajung, în sfârșit, la un apogeu personal.

Relația platonică de admirație reciprocă cu Fabien nu supraviețuiește retreat-ului de la munte, Nathalie revine la viața ei, dar vizita pe care i-o face o ajută să tranziteze spre noua ei identitate emoțională, cea a femeii care, în ciuda șirului de pierderi prin care trece, reușește să se întoarcă mereu la propriul universul.

Mișcarea ei continuă prin oraș, în casa ei, către retreat-ul de la munte sunt toate un mecanismele ei de vindecare, forma personală de căutare și confirmare a încrederii în forțe proprii.

Reperele mele emoționale din prezent sunt mult mai stabile față de cele pe care le aveam când am văzut filmul prima oară, munca cu mine, alegerile făcute, căutările interioare și exterioare au adus mai mult echilibru.

În lumea mea – de care am încercat să fug plecând în alte țări, de teamă să nu fiu ca maică-mea, care e puțin soră-sa, care e puțin ca bunică-mea și care e puțin ca maică-sa la rândul ei –nu mai simt nevoia să mă identific cu Nathalie, chiar dacă încă o admir pentru că-mi arată luciditatea cu care o femeie poate trece prin pierderi și dezamăgiri și o poate lua „de la capăt” și mai ales, pentru că se încăpățânează să arate că fericirea contează la orice vârstă.

Probabil cel mai mult rămâne cu mine amprenta determinarii cu care Nathalie continuă să acționeze și să fie, ocupând spațiul în propria viață, lucru care pare „să o vindece” în timp real. Plimbările lungi, momentele cu sine, întâlnirile cu oamenii care contează în viața ei și scena de final din jurul mesei de Crăciun, alături de copii săi Chloé și Johann și nepotul ei, noul membru al familiei, sunt toate dovezi ale speranței și curiozității față de un viitor în care crede și pe care ea, însăși, îl creează.

N-aș vrea să glorific vreun model de urmat –Nathalie, chiar dacă e un personaj autobiografic e un paradox atent construit de regizoare, ci doar țin să subliniez că încă vreau reprezentare feminină curajoasă în jur, în viața publică, în ficțiuni credibile, care să le aparțină și în fiecare din lumile noastre mici și diverse. Vreau să văd și să întâlnesc femei care cer și primesc suficient spațiu să exerseze decizii care le aparțin cu adevărat.

Acum am cu mine o libertate interioară pe care femeile din familia mea nu au putut s-o revendice pe deplin și înțeleg mai clar cum le-au afectat trecerea timpului și îndatoririle casnice. Am făcut o pace provizorie cu lipsa modelelor inspiraționale timpurii, îmbrățișând în același timp imensa iubire primită de la ele. Aceeași pace am făcut-o și cu modelul imperfect al intelectualei vestice burgheze, căreia contextul îi oferă instrumente mai bune să treacă fără frică prin pierderi și dezamăgiri. Nici față de ea nu mai simt nevoia să aspir.

Poate că, în autonomia câștigată, coexistă fiecare din aceste femei în armonie și lângă conștientizarea faptului că a fost și încă e un drum lung de parcurs. Acest „acasă” pe care-l căutam în alte părți, îl aveam tot timpul ăsta cu mine, dar era nevoie să-l identific de una singură și apoi să-l cresc în felul meu.

Bunica încă iese foarte rar în oraș și nu-i place să meargă la stațiuni, chiar dacă e înconjurată de ele. Mama mai zice uneori că nu mai are energia de „altă dată”–știu cât de mult și-a consumat-o cu noi– dar chiar dacă nu-i mai place cum iese în fotografii, ca înainte, îi spun că e încă tânără. Dacă protestează, îi amintesc că între mine și ea sunt doar douăzeci și doi de ani diferență și că dacă ea își spune bătrână, o să mă simt și eu curând la fel. Funcționează aproape mereu.

Ce înseamnă să arăți de o vârstă anume și de ce e o virtute să te „ții bine” și să nu-i arăți? Și cel mai important, cine stabilește cum trebuie să arăți la fiecare vârstă? Vârsta încă e ceva care distribuie roluri temporale clare pentru ele, dar din când în când, în cele mai neașteptate momente, sătule și trecute prin viață, mai văd cum se revoltă împotriva limitelor impuse chiar de ele.

---

---

Textul a fost editat de Denisa Niță și scris în cadrul atelierului facilitat de Vera Ion și Irina Trocan pentru F-Sides: Chronicles, un proiect ce își propune să exploreze granițele dintre critică culturală și scriere creativă.