În 1984, regizoarea libaneză Heiny Srour lansează un film de referință, Leila and the Wolves, care scoate la lumină poveștile și istoriile lipsite de vizibilitate ale femeilor din Liban și Palestina.
Intriga filmului este setată de Leila, personajul principal, care participă la o expoziție de fotografie care documentează conflictul istraeli-palestinian și războiul civil lebanez. Când observă că expoziția prezintă o versiune a istoriei din care femeile lipsesc, pornește într-o călătorie în timp, din anii ’80, în care trăiește ea, până de la începutul anilor 1900. Regizoarea Srour explorează astfel presupusa lipsă de agenție istorică a femeilor și o demontează, folosind reconstituiri și imagini de arhive (din surse precum filmele regizoarei palestiniene Mai Masri sau arhivele UNRWA și Imperial War Museum).

Numele „Leila” sau „Layla”, tradițional în Orientul Mijlociu, este adeseori dăruit copiilor născuți în timpul nopții și înseamnă „întunecat”, „noapte”. Astfel, regizoarea a introdus puțină ironie într-un film în care nu este niciodată noapte, doar zile cu cel mai luminos cer, pentru ca toate sacrificiile, contribuțiile și faptele prezentate să fie clare, în lumină. În sanscrită, Leila înseamnă „contribuție divină”, ceea ce se poate referi la necesitatea protagonistei și, eventual, a regizoarei de a aduce la suprafață aceste fapte îngropate.
În aceeași scenă care asigură premisa filmului, organizatorul îi spune Leilei să poarte o rochie albă cu ocazia comemorării războiului, deoarece Leila „mereu a arătat cel mai bine în alb”. Această scenă atrage atenția asupra semnificației cromaticii și vestimentației Leilei. Universal, albul este folosit pentru a reprezenta puritatea, pacea și inocența, O conotație valabilă și în Islam.
Leila străbate străzile în timpul războiului, îmbrăcată în alb, ca un semn al faptului că vine dintr-un plan temporal și o țară în care trăiește în siguranță, pe timp de pace.
Tot în Islam, în timp de pelerinaj, bărbații poartă alb pentru a reflecta „egalitate în fața lui Dumnezeu”. Misiunea de recunoaștere a Leilei poate fi asociată unui pelerinaj. Ea este, de asemenea, prezentată ca fiind egală atât cu bărbații, cât și cu femeile pe care le observă, în locul cărora ar fi putut fi.
Dar albul mai are un strat de simbolism în Islam: în procesiunile funerare, membrii familiei apropiate poartă alb, fiind o culoare a smereniei. În ceea ce privește vestimentația islamică funerară, femeile poartă rochii lungi până la glezne, care le acoperă brațele până la încheieturi. În cazul de față, Leila este îndoliată pentru pierderile suferite, pentru femeile care și-au dat viața și ar fi putut să-i fie surori, mame sau mătuși și, eventual, pentru numeroasele sacrificii și contribuții ale femeilor în război, care au fost îngropate de către istorie.
Mai mult decât orice, Leila reprezintă un martor, un fel de răspuns la nedreptatea omiterii contribuției femeilor în război. Ea este acolo. Le vede hrănind soldații, făcând muniție, riscându-și viețile să transporte gloanțe, dându-și bijuteriile pentru a susține războiul, neglijându-și copiii, le vede turnând apă clocotită peste inamici, înscriindu-se în armată în ciuda discriminării față de genul lor.
Cel mai important, există cineva care le vede curajul și dedicarea și care afirmă, prin prezența sa, că acțiunile lor sunt atestate și contează.

În ziua aparent eternă a filmului și datorită felului în care cadrele au fost filmate, Leila, cu rochia sa albă, de pierde într-un fundal de un alb orbitor. În esență, filmul nu este despre Leila și nici nu trebuie șă fie despre ea. Leila este acolo doar să ghideze spectatorul înspre momentele despre care trebuie să afle.
Inocența se reflectă și în simbolul mielului înconjurat de lupi, de unde provine titlul filmului și proverbul libanez cu care începe și care este reamintit în diferite moduri de-a lungul filmului: „We dont blame the wolf for attacking the flock. All the blame is on the absent shepherd”
În prima jumătate a filmului, e o scenă în care un grup de atacatori adună civilii din sat: îi fugăresc sub amenințarea armelor și urlă la ei pentru a-i aduna la un loc, ca apoi să-i masacreze. Acțiunea este similară cu adunatul oilor de către câinii de stână. În această scenă, atacatorii-bărbați poartă negru (spre deosebire de restul scenelor în care aceștia poartă clasicul verde – army green), iar civilii – femei și copii al căror e sat e sub asediu – poartă alb. Aceasta este altă instanță în care regizoarea stabilește asocierea dintre alb-oaie, negru-lup și relația lup-oaie.

O altă scenă cu o posibilă simbolistică cromatică este cea în care patru femei, îmbrăcate identic, dar în patru culori diferite și foarte vibrante, prepară mâncare și o distribuie satului. Aceste femei, fiecare cu propria culoare intensă pe fundalul alb, compun elementele unui ritual. Albastru pentru încredere, auriu pentru speranță, roșu pentru sacrificiu și putere, și mov pentru înțelepciune. Scena simbolizează o apreciere totemică adusă tuturor femeilor care au participat în război, transformându-le într-un paragon universal al virtuții.
La capătul opus al spectrului, negrul este asociat cu rugăciunea și cu devotamentul. În timpul filmului, apar de mai multe ori cadre cu paisprezece femei îmbrăcate în negru care stau pe plajă, formând un semicerc.
La început anonime, acestea își dezvăluie ulterior fața și pot fi recunoscute ca fiind protagonistele din diferite alte scene. La final, ele intră împreună în marea foarte albastră, simbol al calmului, un calm sufletesc, adus de acțiunea Leilei de a nota sacrificiile lor.
„Paisprezece” nu reprezintă, solitar, un număr simbolic în numerologia islamică, care de altfel nu este substanțială. Cu toate acestea, dacă este privit ansamblul de figuri, acesta este în mod clar o referire la „Cei paisprezece infailibili”. Într-o subramură a shiismului, aceste figuri sunt recunoscute pentru faptul că sunt imune la păcate sau greșeli, posedând calitatea de ma’sum (imposibilitatea de a acționa împotriva voinței divinității). Această asociere solidifică ideea că filmul dorește glorificarea femeilor, care dau dovadă de acțiuni eroice și altruiste, fiind percepute ca lipsite de defecte și ca epitom al virtuții.
În a doua jumătate a filmului, apare în prim-plan o femeie cu un copil în brațe, care plânge și despre care dezvăluie că e grav bolnav. Copilul are nevoie de doctor, dar soțul femeii, o voce din fundal, îi cere să-și sacrifice ultimele bijuterii și, deci, ultimii lor bani pentru arme și război, nu pentru a trimite copilul la doctor. Într-un final, femeia acceptă, în lacrimi, să sacrifice sănătatea copilului său și să dea bijuteriile soțului său.
Cadrul reprezintă o trimitere la Fecioara Maria, inclusiv prin modul în care este aranjat hijabul. În loc de albastrul vest european, aici este folosit roșul sacrificiului, pentru a simboliza încă o dată, vehement, sacrificiile femeilor în război, de data aceasta sacrificiul matern.
Introducerea acestor simboluri creștine poate fi un comentariu asupra colonizării Lebanonului, care are cel mai mare procent de populație creștină din țările arabe, estimându-se undeva între 37% și 43% populație creștină, comparativ cu media de 5-10% din Orientul Mijlociu.
În sinteză, Leila and the Wolves dezvoltă teme precum oprimarea colonială și îmbină povești personale cu evenimente politice și nu în ultimul rând, abordează fenomenul de ștergere a contribuției femeilor din istorie. Regizoarea idealizează femeile, prezentându-le ca pe simboluri ale virtuții. Le transformă în icoane ale sacrificiului și curajului, într-o perspectivă lineară care scoate în evidență eroismul lor, ca să compenseze marginalizarea și uitarea lor din istorie.
Totuși, acest tip de portretizare nu urmărește doar să glorifice femeile, ci și să ofere o contra-narațiune puternică: femeile din film sunt reprezentante ale unui întreg gen neglijat. Într-o lume în care contribuțiile lor au fost în mod sistematic subestimate, filmul se asigură că ele sunt văzute în toată splendoarea lor, fără să lase loc pentru umanitatea lor obișnuită sau pentru greșeli.
Textul a fost în cadrul F-Sides: Chronicles, un proiect ce își propune să exploreze granițele dintre critică culturală și scriere creativă și editat de Denisa Niță.