„Leila and the Wolves” (1984, r. Heiny Srour) va fi proiectat la București (5 octombrie, ora 19:00, Cinema Europa și la Cluj (8 octombrie, ora 18:00, Cinema Arta). Proiecțiile se desfasoară în parteneriat cu Nazra Project.
De când a început masacrul din Palestina m-am ferit cât am putut de imagini și înregistrări reale, de spectacolul sadic al durerii. Nedreptatea îmi activează rana trădării și îmi provoacă suferință. Psihică și fizică. O simt ca pe o lovitură în stomac.
Chiar și atunci când se întâmplă într-o lume paralelă cu a mea, pe care n-o cunosc decât prin prisma propriei mele opresiuni. Nedreptatea funcționează la fel peste tot. Doar că unii oameni au parte de mai multă. Mult mai multă. Imposibil de imaginat sau de simțit dacă nu ești acolo. Iar eu nu sunt acolo. Sunt la 2500 de km distanță și nici măcar nu pot să-i privesc.
Dintre toate reprezentările suferinței la care am fost expusă, „Layla and the wolves”(1984), filmul lui Heiny Srour, a fost cea mai blândă cu mine, spectatoarea. Mi-a respectat sensibilitatea și mi-a protejat empatia. Nu m-a agresat, nu m-a învinovățit, ba chiar mi-a vorbit ca unui aliat valoros. Ghidată de prezența recurentă și fantomatică a Laylei, am colindat țărmurile și satele palestiniene, unde agricultura și treburile gospodărești se împleteau cu tacticile de rezistență în lupta cu forțele britanice colonizatoare. Filmul alternează bucăți de found footage cu scene de reenactment care scriu o istorie alternativă în care războiul de eliberare este și/mai ales al femeilor.
Condiția dublei rezistențe, la opresiunea patriarhală și la cea colonizatoare, stă la baza existenței femeilor palestiniene. Mecanismele lor sunt eficiente pentru supraviețuire, dar nu și pentru schimbare.
Noua generație de femei, tinerele șaptezeciste, își dă seama că tăcerea și pasivitatea nu mai reprezintă o soluție. Ies din rolurile patriarhale. Nu se mai căsătoresc sau nu mai fac copii. Divorțează. Iau armele în mâini și se antrenează pentru luptă. Bărbații le resping, le reneagă, nu le recunosc meritele în luptă. Războiul lor e pe două fronturi și asta de multe ori le omoară. Dar care este alternativa?
Doi copii și cina caldă nu sunt de ajuns pentru un soț patriarhal, spune bunica Laylei. Nordul, sudul, estul nu sunt de ajuns pentru un colonizator, spune istoria recentă. O femeie palestiniană știe că oricât de mult ar lăsa de la ea, oricâte sacrificii ar face, niciodată nu va fi de ajuns. Până când ierarhia opresivă nu va dispărea, orice tentativă de reconciliere e o păcăleală, ne arată Layla, purtându-ne prin istorie. Sate închise și păzite de soldați înarmați. Proteste înăbușite violent. Armata colonizatoare împușcând civili neînarmați. Vedem și singurx azi, la patruzeci de ani de la producerea filmului, martorx la cel mai mare genocid palestinian și la reactivarea conflictului militar în Liban.
„Layla and the wolves” este un film poetic despre dreptate și demnitate, despre iubirea pe care nimeni n-o ia în calcul ca pe o soluție la ravagiile violenței. Prin personajul Laylei am simțit că am acces la un „feminist gaze” care iartă în loc să acuze, recuperează în loc să distrugă, solidarizează în loc să dezbine. Nu e vina lupilor, spune ea, pentru masacrul turmei. Vina este a păstorului. E o metaforă feministă prin care vina este luată de pe umerii individului și redirecționată către suprastructură, către sistem. În căutările ei, Layla își amintește de activitatea prosperă a locurilor aflate în ruină, de bucuria oamenilor care trăiau fără frică. Păstrarea unei memorii vii este un act politic.
Mă uit la femei care aruncă de la balcoane ghivece cu flori și apă fiartă peste soldații care le ucid familia, femei care ascund arme și muniție în darurile de nuntă și în hainele de sărbătoare, femei care fac serviciul militar ca să învețe să tragă cu arma și apoi luptă cot la cot cu bărbații. Mă uit la toate astea, la dansul Laylei cu moartea și lăcrimez ca la un happy end.
Lumina mereu caldă, culorile vibrante ale hainelor și muralelor, ritmul lent, cântecele femeilor aduc un aer de sărbătoare peste cenușiul războiului, peste trupurile inerte, peste ruine, peste lacrimi. Nu e nimic cosmetizat, ci doar accentul e pus diferit, lăsând loc pentru speranță.
La final, nedreptatea e tot acolo, dar într-o lumină nouă. Nimeni nu poate fi judecat. Nici bărbații palestinieni că refuză să fie sclavi sau cetățeni de mâna a doua, nici femeile palestiniene că își apără familia și drepturile, nici soldații că fac ce au fost învățați să facă. Violența și nedreptatea se alimentează reciproc și distrugerea va continua până când cineva va spune stop, apoi alții îi vor urma exemplul. Schimbarea va veni abia atunci când va exista acea masă critică de oameni care înțeleg, la fel ca Layla, că nu e vina lupilor. E vina păstorului.
Ilinca Mănescu (n. 1990, Buzău) a absolvit cursurile UMF „Carol Davila” și recent pe cele ale UNATC „I.L. Caragiale”. A participat la atelierele „Creative Writing Sundays” și la programul „Prima Carte”. A debutat în noiembrie 2021 cu romanul „Copiii Ecosistemului”, publicat la editura Nemira, în colecția „n’autor”. A publicat proză scurtă în „Revista de povestiri” și în antologiile de proză scurtă „KIWI” și “Retroversiuni”. A fost finalistă a concursului „Write a Screenplay for” 2022, organizat de Asociația Cinemascop cu sprijinul HBO Europe. A scris articole pentru Scena9 și PressOne. Din 2022 este membră a Cenaclului X, unde scrie poeme feministe și anticapitaliste.
Sezonul 5 F-SIDES se numește Feelings.zip – O arhivă feministă a sentimentelor. Ne dorim să chestionăm, discutăm și decodificăm alături de public sentimentele și trăirile, plasându-le între expresia lor socială și felul în care sunt mediate de experiența cinematografică.
Se întâmplă între aprilie 2024 și ianuarie 2025 în București, Timișoara și Cluj.
