Am crescut înconjurată de adulți care spuneau că suntem un popor muncitor și care nu-și puneau niciodată problema că muncesc prea mult.
Muncă prea multă nu exista niciodată. Odihna era mereu mascată cu puțină muncă, de parcă mintea și corpul pot fi utile doar când le pui la treabă. În ediția de anul acesta a Bienalei Internaționale de Artă de la Veneția, România, prin proiectul prezentat la pavilionul său, a chestionat munca. Asta e munca, aceștia suntem noi și viața noastră gravitează în jurul ei. What work is o expoziție semnată de Șerban Savu și curatoriată de Ciprian Mureșan.
Era unu dimineața, iar tata conducea grăbit pe un drum de țară. Stăteam pe bancheta din spate, pe jumătate adormită și cu piciorul drept apăsând pe o frână imaginară. Lăsăm în urmă dealuri roșii, cu maci înfloriți, iazul pătrat uriaș, care avea pe toate părțile plăcuțe cu „Scaldatul interzis”, păduricea tânără, plină cu cireșe verzi sălbatice și petrecerea de botez a verișoarei mele de la care a trebuit să plecăm înainte ca distracția să înceapă.
Petrecerea de botez a verișoarei mele se ținea la Casa de Cultură din satul bunicii, într-o sală care îmi părea atunci imposibil de mare. În lunile dinainte, îmi imaginam cum mă voi îmbrăca, cum voi dansa, ce prieteni îmi voi mai face și ce gust va avea tortul de la final. Dar, când am ajuns, m-am așezat pe un scaun și am adormit. M-am trezit în mașină, în drum spre casă. Eram supărată că nu fusesem lăsată să petrec, neștiind că era, de fapt, încă o seară în care lăsam totul baltă pentru că la ai mei munca era înainte de toate.
Când am ieșit de pe drumul de țară, tata s-a uitat în stânga-n dreapta, iar în mașină s-a făcut lumină. Eram pe drumul principal, care unea nordul cu centrul, iarcum puteam fi sigură că tot ce lăsăm în urmă e real și nu e vis strecurat prin jumătatea deschisă a pleoapelor. Aveam opt ani, frate-miu – cinci, iar tata – o livadă.
Pe care trebuia s-o stropească în dimineața spre care gonea cu mașina pe traseul nord-centru. Stropitul livezii nu mai putea fi amânat, trebuia să se întâmple atunci, cu orice preț. Prețul a fost plătit. În dimineața aceea a plouat, deși la meteo n-au arătat ploi. Mama umbla agitată prin casă. Tata venea, pleca, suna, era sunat, iar venea, iar pleca. Era ba supărat pe ploaie, ba supărat pe toată lumea. „Bine că n-am mai stropit azi, că dacă ploua fix după ce era gata, trebuia să mai stropim o dată”, a spus tata după ce consumase ore bune din ziua aceea ca să înjure la telefon, ca să înjure în afara telefonului, pentru că livada rămăsese nestropită.
Munca era centrul universului tatălui meu și nimic nu-l oprea să meargă dintr-un colț al lumii în altul doar pentru a da și mai mult spațiu din viața sa muncii. La opt ani, vedeam că e ok ca munca să te enerveze, streseze, supere, frustreze, să te facă să înjuri jumătate de zi, să te pună pe drum în mijlocul nopții, să te facă să te cerți cu toată lumea, să te țină la telefon toată ziua și să îți ia timpul cu ai tăi. Asta era munca.
What work is se întreabă la Pavilionul României de la Bienala Internațională de Artă de la Veneția din acest an, unde un altar al muncii se înalță până-n tavan imediat după această întrebare. Un altar construit din pereți înalți cu terminații arcuite, albi și sterili – un spațiu utilitar care nu concurează cu picturile, ci doar le unește în aceeași poveste, un fundal care se pierde în spatele celor peste 40 de picturi ale lui Savu.
Picturi în care munca e muncă, picturi în care munca e odihnă, picturi în care munca se strecoară în odihnă, picturi în care niciun corp nu iese din starea de corp muncitor, picturi în care „dacă tot ne odihnim, hai repede să mai facem ceva”. Picturi parcă desprinse din viețile oamenilor din satul meu, din comuna de alături sau din orașul de peste deal.
Toate la un loc devin o hartă a lucrurilor care trebuie făcute, în care munca stă sub umbra aceleași narațiuni, însă e dispusă în spații și timpuri diferite.
O hartă parcă ruptă din curtea de acasă. Acolo unde dăinuie prin fiecare colț un prilej de a nu sta degeaba. O masă care trebuie mereu curățată, niște plante care trebuiesc mereu plivite, niște găini care trebuiesc mereu hrănite, o bucată de grădină care trebuie mereu prășită, niște gunoi care trebuie mereu măturat sau niște lucruri care trebuiesc puse mereu la loc. O curte cu povești nesfârșite despre muncă, din care ies și văd un sat care continua harta. Și apoi o țară în care omulețul portocaliu de la Google are acces doar pe colțurile unde nu se stă degeaba.
Altarul cu picturile lui Savu, de care te loveai de cum intrai în sală și care te făcea să ignori, nevoit, restul instalațiilor din jur, se simțea ca un altar-oglindă. Acesta nu trimitea doar către o reflexie a comunității muncitorului, om est-european, ci și către zona de muncă pe post de credință, pe post de macrounivers, în care tu ocupi un spațiu funcțional și te învârți doar în jurul a ceva de făcut.
Zona aceasta, tratată sub o formă aproape sacrală, scoate la suprafață credințe comune precum că munca înaripeaza, că munca-l cinstește pe om sau că cine muncește, are. Totuși, toată această condensare a sensului vieții direcționată către un singur mecanism – munca, duce la surparea ei, duce la lucrul nebine făcut, iar câteva picturi conservă aceste momente.
„Omul harnic din ce crește?/Din copilul ce muncește” și dintr-un copil, ca mine, crescut la școală cu aceste versuri și urmărit de ele până la maturitate, când săritul dintr-un burnout în altul devine un coping mechanism drăguț. Dar niciodată o scuză pentru ceva făcut doar de dragul de a fi făcut, pentru că munca înaripează și e imposibil ca prea multă muncă să te lase cu mâinile în jos. Ba din contră, mai multă muncă înseamnă mai multă recunoștință că ceea ce faci e bine și trebuie să fii mândru.
De ce fel de mândrie poate fi vorba când viața devine o cursă stoarsă de alte mici bucurii comune?
În copilăria bunicii, lumea era mutată la oraș, ba de voie, ba de nevoie. În comunism, ambele maluri ale Prutului au trecut printr-un proces de urbanizare rapid și forțat. O parte dintre săteni au devenit orășeni. Niște orășeni care își construiau mici sate în oraș, în fața blocului și care nu puteau fugi nici acolo de munca moștenită din rural.
O migrare dintr-un mediu în altul pe care o vezi și acum în curți de bloc improvizate, în care cresc roșii, găini sau o bucătărie de vară/o debara. Și pe care o poți observa în Pavilion, dintr-un alt unghi, în momentul în care te desprinzi de altarul cu picturile lui Savu și mergi către instalațiile din centrul sălii.
Ele mută atenția de la munca fizica și vizibilă la cea curată, a minții și la munca ascunsă în spatele unor pereți giganți de beton ai unei uzine. Am văzut această migrare, mai ales, în instalația True nature, cu un bloc comunist rigid pe a cărei fațadă se înalță un mozaic. Aici, munca, dintr-odată, capătă un aspect fortificat, limitată de spațiul dintre pereți și care nu mai fi accesat direct de pe hartă. Munca devine nevăzută, privată, pentru că, omul, la sfârșitul zilei, vine acasă, într-o cameră sau două și un balcon în care nu mai avem acces, așa cum aveam în curțile din tablourile de pe peret.
Mozaicul de pe bloc dă o altă definiție odihnei și o trimite într-o zonă pură și aproape ironică, contrazicându-se cu restul mozaicurilor regăsite în picturile sale sau cu cele rămase din comunism, pe care le-am tot văzut în România sau Republica Moldova.
Trei mozaicuri port cu mine, așa ca un fel de core memories, iar toate întruchipează omul foarte muncitor și util pentru societate. Unul era în raionul satului meu, altul era din satul de lângă satul meu, iar al treilea apare într-o pictură de a lui Șerban Savu, din autogara centrală de la Chișinău. Cele din proximitatea satului meu surprind idilic culesul strugurilor, iar cel de la Chișinău surprinde idilic o viața de om muncitor. Un om așezat, cu casă, cu familie, cu loc de muncă, un consumator de cultură și încărcat de bucuria trăirii acestei vieți romantizate. Pictura în care apare acest mural e The city is being built, 2017, însă tendința mea e să văd mai degrabă a life of labour is being built.
În unii ani, cerul și tata se înțelegeau de minune. Tata programa stropitul livezii, iar cerul venea cu soare și lăsa copacul să se umple de bine până la rădăcină. Ploile adevărate veneau la momentul potrivit și temperaturile aveau mereu gradele potrivite. Totul era perfect, așa cum trebuie să fie, iar toamna devreme, fructele erau puse în lăzi.
În alți ani, tata și cerul erau prieteni o vreme, stropitul era stropit și curățatul era curățat. Până când, venea o furtună cu vânt puternic și cu lucrul de care noi ne rugam cel mai mult să ne ferească universul – grindina. Bucățile de gheață de la începutul verii loveau micile fructe care de-abia se formau, până cădeau la pământ.
Rămâneau doar micile fructe cu mai mult noroc. Însă puține din ele aveau chiar atât de mult noroc. Bucățile de gheață din timpul verii loveau fructele care deja prindeau la putere. Lăsau vânătăi pe fructele verzi. Niște vânătăi care nu însemnau coacere înainte de vreme, ci semnalau cu exactitate locul de unde fructul va începe să se strice. Ca mai apoi, să cadă înainte să învețe cum e să prinzi culoare și să stai și să te îndulcești la soare.
Până la sfârșit de august rămâneau câteva fructe pe un copac de cincisprezece ani. Fructe puține, mici, triste și lipsite de gustul de vară moldovenească. Fructe care ajungeau în lăzi, dar greu își găseau casă, așa cum greu își găsea munca tatălui meu sens.
Așa că, până la urmă what is work?
Textul a fost în cadrul F-Sides: Chronicles, un proiect ce își propune să exploreze granițele dintre critică culturală și scriere creativă și editat de Denisa Niță.
