Cercetarea de față își propune să investigheze formele masculinității reprezentate în filmul românesc din anii ’70 până în prezent, într-un context marcat de transformări profunde ale societății și ale media (Nasta, 2013; Pop, 2014). Intervalul ales acoperă o tranziție complexă: de la cinema-ul produs și controlat de stat în perioada socialista, la cinematografia post-1989, influențată de trecerea la liberalism, așa-numitul „Noul Val” românesc și, mai recent, de platformele de streaming și cultura digitală (Strausz, 2017).
În tot acest interval, filmul nu funcționează doar ca simplă formă de divertisment, ci și ca spațiu simbolic în care se negociază rolurile de gen, puterea, vulnerabilitatea și identitățile masculine (Connell, 2005).
Teoria social-cognitivă a lui Bandura (Bandura, 2001) demonstrează ca mesajele transmise prin intermediul diverselor formelor media sunt o influenta puternica asupra modului în care se modelează caracteristici asociate cu conceptul de gen, rolurile de gen, standarde de evaluare a sinelui și autoeficacitate.
Accesul la media și dezvoltarea tehnologiei informației joacă un rol esențial în felul în care aceste forme de masculinitate sunt produse, circulă și sunt recepționate. În anii ’70–’80, oferta media era limitată*: televiziune de stat cu program strict și o producție de film subordonată direct aparatului ideologic (Țiu, 2013; Azap, 2023).
- *Erată: O versiune anterioară a acestui articol menționa mai puține săli de cinema în perioada socialistă. În realitate existau 430 de săli de cinema, mai multe decât cele 95 de care dispunem curent (potrivit CNC).
Masculinitatea cinematografică era, în mare măsură, reglementată: bărbatul apărea ca erou pozitiv, muncitor model, tată responsabil sau intelectual loial „cauzei”, rareori vulnerabil sau deviant tiparului (Pojoga, 2022; Doroholschi, 2020).
După 1989, liberalizarea pieței media, apariția televiziunilor comerciale, răspândirea casetelor video, apoi a CD-urilor și DVD-urilor, precum și accesul la producții occidentale au lărgit semnificativ orizontul de modele masculine la care publicul român a fost expus (Mustață, 2012).
Odată cu extinderea internetului în anii 2000 și cu accelerarea dezvoltării tehnologiei informației, relația dintre film, public și reprezentările de gen se schimbă din nou. Spectatorul nu mai este doar receptor pasiv al unui număr limitat de producții difuzate la cinema sau la televiziune, ci devine consumator activ într-un peisaj media fragmentat: platforme online, site-uri de torrente, apoi servicii de streaming și rețele sociale care generează noi contexte de discuție și interpretare a imaginilor (Babucea & Bălăcescu, 2018). Această democratizare a accesului la conținut audiovizual face ca reprezentările de masculinitate din filmul românesc să intre în dialog cu modele importate – de la eroul de acțiune american, la „bărbatul de succes” neoliberal, până la masculinității vulnerabile sau marginale, specifice cinema-ului de autor european (Mulvey, 1975; Connell, 2005).
În același timp, filmul rămâne o formă de divertisment cu impact major asupra modului în care societatea înțelege ce înseamnă „a fi bărbat”. Chiar și atunci când își asumă un discurs aparent neutru sau „doar realist”, cinematografia produce și reproduce norme: ce comportamente sunt valorizate (forța, raționalitatea, controlul), ce trăsături sunt stigmatizate (fragilitatea, dependența emoțională, eșecul social), ce tipuri de raportare la femei, familie și comunitate sunt considerate „normale” sau, dimpotrivă, inacceptabile (Connell, 2005; Mulvey, 1975).
Filmul poate funcționa atât ca vector de consolidare a unui model tradițional, patriarhal de masculinitate, cât și ca spațiu de problematizare, critică sau reinventare a acestuia, mai ales în producțiile care explorează vulnerabilitatea, criza identitară sau marginalitatea masculină (Strausz, 2017; Petrescu, 2020).
Prin urmare, această cercetare își propune să analizeze modul în care diferitele forme ale masculinității au fost construite, codificate și transformate în filmul românesc din anii ’70 până astăzi, în relație cu schimbările de regim politic, cu evoluțiile tehnologiei informației și cu transformările în accesul la media. Demersul va urmări nu doar tipologiile masculine recurente – eroul colectivist, tatăl autoritar, „bărbatul de tranziție”, masculinitatea deziluzionată a Noului Val etc. – ci și relațiile de putere pe care acestea le implică, precum și felul în care ele influențează imaginarul social despre bărbați și bărbăție (Pojoga, 2022; Doroholschi, 2020; Strausz, 2017). În acest fel, analiza filmului devine și o analiză a societății românești, a tensiunilor dintre tradiție și modernitate, dintre normă și deviere, dintre performativitate și vulnerabilitate în construcția masculinului.
Concepte teoretice
Masculinitatea poate fi înțeleasă ca un ansamblu de calități și practici – moduri obișnuite de a acționa și de a vorbi – care sunt asociate stereotipic cu bărbații. Important aici este „stereotipic”: pentru ca o trăsătură să fie citită ca masculină nu e nevoie ca toți bărbații să o manifeste și nici să fie practicată exclusiv de bărbați. Femeile pot adopta aceleași comportamente, dar, tocmai pentru că acestea sunt codate social ca „masculine”, fie nu sunt recunoscute ca atare, fie sunt sancționate (de exemplu, când agresivitatea fetelor e percepută ca „nepotrivită”).
Masculinitatea nu este o esență „naturală” a bărbaților, ci ceva ce se joacă / se performează în practici sociale concrete. Anumite tipuri de comportament ajung să fie asociate cu bărbații și, în timp, sunt citite ca „masculine”; totodată, e perfect posibil să avem bărbați „non-masculini” (care nu se aliniază normei dominante) și femei „masculine”, pentru că masculinitatea ține de felul în care subiecții performează social anumite roluri, pentru ceilalți și pentru ei înșiși (Kessler & McKenna, 1978; Butler, 1990; Eckert & McConnell-Ginet, 2003; Connell, 2005).
Această perspectivă performativă și constructivistă asupra genului mută accentul cercetării: în loc să căutăm „diferențe” între bărbați și femei, ne întrebăm cum genul contribuie la felul în care oamenii folosesc (și învață) limbajul și cum sunt organizate relațiile de putere prin aceste practici.
În acest sens, o parte din literatura recentă problematizează chiar și termenul de „masculinitate hegemonică” (Connell 2005), arătând că a ajuns uneori să funcționeze ca o etichetă umbrelă pentru „masculinitate” și că este nevoie de nuanțare și deconstrucție a acestei categorii.
Un stereotip de bază care structurează întregul sistem de gen este dihotomia biologica: există doar două genuri (bărbați și femei, masculinitate și feminitate), concepute ca opuse și omogene în interior. Studiile lui Holland și Skinner (1987) arată, de exemplu, cum termenii pe care tinerele îi folosesc pentru băieți („jerk”, „nerd”, „guy” etc.) sunt ancorați într-un model cultural de romantism heterosexual „normal”, care naturalizează anumite scenarii de gen și relații de putere.În multe descrieri ale „limbajului masculin”, trăsătura considerată centrală este raportarea la putere și ierarhie.
Din perspectiva discursurilor culturale ale masculinității, dominanța este o componentă cheie, așa că ne putem aștepta ca bărbații să folosească frecvent resurse lingvistice care să indice sau să construiască poziții de forță: ton ferm, întreruperi, formulări imperative, adresări vocative familiare („băi”, „mă”), ironie agresivă etc.
Studiile au arătat că bărbații utilizează strategii discursive care asuma poziții ierarhice sau „puternice”, sau chiar produc direct aceste poziții în interacțiune (Coates, 2002). Totuși, frecvența unor trăsături lingvistice nu defineste un stil. Orice element de limbaj este, în principiu, polisemantic: sensul său depinde de cum este interpretat de ceilalți participanți la interacțiune (Tannen, 1993). Faptul că o anumită intervenție este ratificată ca dominantă sau nu ține de orientarea tuturor participanților în cadrul evenimentului de vorbire.
Un aspect crucial devine genul interlocutorilor. Dominanța este performată diferit când bărbații vorbesc cu femei față de situațiile în care vorbesc între ei. Chiar și între bărbați, felul în care se construiesc raporturi de putere depinde de tipul de interacțiune: discuție „serioasă”, caterincă, negociere, joc de băutură etc. În contexte homosociale, bărbații nu doar că recurg frecvent la forme de vorbire competitive, dar le consideră dezirabile și plăcute: insulta rituală, lauda de sine, provocarea, pariurile și jocurile competitive devin ocazii de performare a unei masculinități bazate pe competiție și control (Kiesling 2001).
Explicațiile clasice pentru relativa „lipsă” de formule de politețe în vorbirea bărbaților pornesc de la ideea că femeile ar avea o nevoie mai mare de a se prezenta ca „rafinate” și respectabile, de a evita asocierile cu promiscuitatea sexuală și că ar fi mai orientate spre menținerea relațiilor interpersonale (Lakoff 1975). Literatura mai recentă complică însă această imagine. Tannen (1993) si Coates (2002) arata ca și atunci când bărbații folosesc strategii asociate stereotipic cu „feminitatea” (de pildă, bârfa, confesiunea intimă), conținutul discursului poate rămâne perfect aliniat discursurilor masculinității – de exemplu, prin teme de competiție, sexualitate „virilă” sau evaluări ale altor bărbați și femei în termeni de statut și putere.
În ciuda acestor reconfigurări, pilonii identității masculine sunt dificil de destabilizat: violența fizică, acumularea de capital, virilitatea, figura de mascul dominant continuă să fie repere puternice în multe contexte culturale. În același timp, în mediul urban educat, în societăți marcate de dezvoltarea tehnologiilor informației, idealul masculin este tot mai puțin asociat strict cu dominația fizică și tot mai mult cu forme complexe de leadership: capacitatea de exprimare în viața publică și politică, inițiativă ideologică și abilitatea de a obține succes financiar și profesional. Totuși, acest nou model coabitează frecvent cu relații patriarhale în familie și cu forme persistente de misoginism (Kosterina 2012, p. 83).
Analizele despre patriarhatul de stat și politicile de gen în comunism și postcomunism completează util acest tablou.
Mihaela Miroiu arată că „emanciparea prin muncă” promovată de regimurile comuniste nu a desființat relațiile de gen ierarhice, ci le-a reconfigurat: femeile au fost integrate masiv în piața muncii, dar menținute într-o poziție subordonată atât în sfera privată, cât și în cea publică, în cadrul unui patriarhat de stat care a combinat egalitatea declarativă cu controlul strict asupra corpului și vieții reproductive (Miroiu 2004). Din perspectiva studiilor despre masculinități, această suprapunere dintre discursuri culturale ale masculinității, practici lingvistice și structuri instituționale patriarhale sugerează că nu putem trata „masculinitatea” ca pe un simplu set de trăsături psihologice individuale.
Vorbim, mai degrabă, despre configurații istorice și relaționale de practici – negociate în limbaj, consolidate prin instituții și reprezentate în media și film – care distribuie putere diferențial bărbaților și femeilor și organizează întreaga gramatică socială a genului (Connell 2005; Miroiu 2004).
Masculinități în filmul românesc
În filmul românesc produs în perioada socialistă, masculinitatea este puternic modelată de ideologia de stat și de figura „omului nou” comunist. Studiile Mădălinei Pojoga arată că, dincolo de imaginea oficială a bărbatului disciplinat, productiv și loial Partidului, multe filme pun în scenă „misfits and troubled men” – bărbați neliniștiți, violenți, aflați în conflict cu autoritatea sau cu propriile limite (Pojoga, 2022). Aceste personaje oscilează între rolul de vector al hegemoniei patriarhale și cel de simptom al ei: violența, relațiile complicate cu figurile paterne și prieteniile masculine tensionate devin moduri prin care filmul vorbește, indirect, despre crizele și fisurile patriarhatului de stat descris de Miroiu (2004).
Un caz aparte îl reprezintă așa-numitele „Red Westerns/Easterns”, precum trilogia Ardelenii, în care, după cum arată Claudia Ioana Doroholschi, propaganda trece în mare măsură prin jocul dintre mai multe modele de masculinitate: eroul western dur, americanul imaginar, „omul nou” socialist și țăranul român idealizat (Doroholschi, 2020). În aceste filme, competiția dintre masculinități nu este doar un joc de genuri (western vs. film istoric/propagandistic), ci și o negociere între diverse forme de hegemonic masculinity (Connell, 2005) – unele asociate cu puterea globală americană, altele cu autoritatea statului socialist sau cu mitologia națională.
După 1989, odată cu transformarea instituțională a cinematografiei și cu emergența Noului Cinema Românesc, reprezentările masculinității se reconfigurează vizibil. László Strausz observă că multe filme post-socialiste pun în centru o „criză a masculinității”, protagonistul masculin fiind marcat de eșecul de a performa rolul tradițional de cap al familiei sau de actor social eficient (Strausz, 2017).
Bărbații din filmele lui Puiu, Mungiu, Porumboiu sau Muntean apar adesea ca blocați, ezitanți, incapabili să ia decizii sau să-și afirme autoritatea fără rest – o formă de „masculinitate ezitantă” care reflectă și precaritatea socială, și delegitimarea vechilor modele patriarhale.
În același timp, analiza Mihaelei Petrescu asupra filmelor Occident (Cristian Mungiu, 2002) și Boogie (Radu Muntean, 2008) arată cum Noul Val pune în scenă relații complexe între hegemonic masculinity și tentativele de emancipare ale personajelor feminine (Petrescu, 2020).
Masculinitatea nu mai apare ca axă stabilă în jurul căreia se organizează lumea filmului, ci ca o poziție tot mai contestată, vulnerabilă, negociată în raport cu migrația, precaritatea economică, responsabilitatea familială și dorința de „a reuși” într-un capitalism periferic.
În sfârșit, atât sintezele istorice ale lui Dominique Nasta, cât și analizele lui Doru Pop asupra Noului Val subliniază că această transformare a figurilor masculine nu poate fi separată de schimbările estetice și instituționale ale cinematografiei românești: trecerea la un realism minimalist, interesul pentru viața cotidiană, pentru marginalitate și pentru biografii „mici” deschide spațiul pentru reprezentări de masculinitate fragilă, ratată sau pur și simplu banală (Nasta, 2013; Pop, 2014). Astfel, filmul românesc din ultimele decenii funcționează ca un laborator pentru observarea modului în care patriarhatul este simultan reprodus, pus sub semnul întrebării și reconfigurat în imagini.
De ce vorbim despre „masculinități socialiste”
Când vorbim despre „masculinitate în epoca socialistă” nu ne referim la o singură identitate masculină, fixă și omogenă, ci la un ansamblu de modele și practici de gen construite în contextul regimurilor comuniste din Europa de Est, inclusiv România. Cercetările recente insistă tocmai pe ideea de masculinități la plural, ca set de poziții de gen istorice, relaționale și aflate în permanentă negociere între politicile de stat, economia planificată, viața de familie și practicile cotidiene.
În mod tradițional, studiile despre comunism au fost centrate pe femei și pe „emanciparea” lor prin muncă, iar bărbații au rămas adesea invizibili ca subiecți de gen – văzuți ca normă, nu ca obiect de analiză. Tocmai de aceea, un val mai nou de cercetări (de exemplu, dosarul „Men and Masculinities under Socialism” din revista Aspasia) încearcă să recupereze istoria bărbaților ca subiecți de gen: cum s-au transformat rolurile lor, ce li s-a cerut ca „oameni noi” și cum au trăit ei contradicțiile dintre discursurile oficiale și realitatea de zi cu zi.
Patriarhat de stat și „omul nou”: cadrul general
Pentru spațiul românesc, Mihaela Miroiu propune formula de „patriarhat de stat”, pentru a descrie faptul că regimul comunist nu a fost nicidecum „feminist”, ci a reconfigurat patriarhatul clasic, mutând o parte din puterea patriarhală de la bărbatul individual la stat. Statul comunist s-a prezentat ca garant al „egalității de gen” și al emancipării femeilor prin muncă, dar a menținut relații ierarhice de gen, controlând strict viața reproductivă și politică a femeilor (și, indirect, a bărbaților) și consolidând, în fapt, o ordine patriarhală centralizată.
În acest context, masculinitatea socialistă dominantă este strâns legată de proiectul „omului nou” – cetățeanul ideal, disciplinat, devotat colectivului, rațional, productiv și dispus la sacrificiu pentru patria socialistă. Utopiile despre „omul nou” există în mai multe ideologii politice, dar în varianta socialistă ele presupun un bărbat care face istorie, muncitor exemplar sau cadru de partid, îmbinând virilitatea, autocontrolul și loialitatea față de Partid.
Acest ideal nu anulează patriarhatul, ci îl reconfigurează: bărbații sunt încurajați să se identifice cu statul, cu partidul și cu proiectul istoric al socialismului, iar autoritatea lor de tați și soți se leagă de statutul lor de muncitori, activiști, militari sau specialiști ai statului. În același timp, apar tensiuni: pe de o parte, discursul oficial proclamă egalitatea între sexe; pe de altă parte, în practică, femeile rămân responsabile în principal de muncile casnice și de reproducere, iar bărbații sunt confirmați în rolul de „cap al familiei”, chiar dacă autoritatea lor este mediată de controlul statului.
Muncă, productivitate și virilitate
Unul dintre nucleele cele mai importante ale masculinității socialiste este munca salariată. Idealul masculin este acela al bărbatului integrat în producție – în fabrică, în combinat, pe șantier, în mine sau în agricultură. Discursurile oficiale, fotografiile de propagandă și filmele de epocă insistă pe figura muncitorului robust, îmbrăcat în salopetă, stăpân pe mașini și tehnologie, capabil să-și depășească normele de producție „din conștiință socialistă” mai degrabă decât pentru beneficii personale.
Istoriile recente ale masculinătății sub socialism (de ex. Hallama 2021) subliniază două axe centrale ale masculinităților socialiste: munca și militarul. Bărbatul ideal este în același timp muncitor productiv și potențial combatant – pregătit pentru apărarea patriei, disciplinat, rezistent fizic și emoțional.
În România, accentul puternic pus pe industrializare, mai ales în perioada ceaușistă, întărește imaginea bărbatului ca stâlp al economiei naționale. Normele de productivitate, munca în condiții grele și campaniile de mobilizare („întrecerea socialistă”, „omul muncii socialiste”) produc un model de virilitate legat de rezistență la efort, capacitatea de a „duce greul” și disponibilitatea de a sacrifica timpul liber și sănătatea în numele colectivului.
Bărbatul care nu se ridică la aceste standarde – alcoolic, absent, „leneș”, „sabotor” – este stigmatizat atât moral, cât și politic.
În același timp, trebuie spus că acest ideal este puternic normativ și adesea nerealist. Diferențele de clasă, de regiune și de etnie, precum și simplele constrângeri ale vieții de zi cu zi (penurii, cozi, dubla/dubla și jumătate zi de muncă a femeilor, locuințe supraaglomerate) produc multiple masculinități „de avarie”: bărbați frustrați, epuizați, care folosesc alcoolul, umorul sau violența domestică drept strategii de gestionare a presiunilor. În această zonă de tensiune se înscriu, de altfel, și multe reprezentări de film despre bărbați „dez adaptați” (misfits) și violenți în cinematografia socialistă.
Familie, paternitate și roluri domestice
Pe plan familial, discursul oficial al regimului promova ideea unei familii socialiste „armonioase”, bazate pe cooperare între soți și pe responsabilitatea comună față de creșterea copiilor. Femeile erau încurajate să intre pe piața muncii, statul oferind servicii precum creșe, grădinițe și concedii de maternitate. Totuși, cercetări precum cele ale Valentinei Tănase arată că, în România, această „egalitate” s-a implementat în principal prin legislație și propagandă, în timp ce munca domestică și îngrijirea copiilor au rămas în mare parte responsabilitatea femeilor, iar bărbații și-au păstrat de facto statutul de cap al familiei.
În acest context, masculinitatea se leagă de rolul de provider, chiar dacă, teoretic, și femeile sunt providers prin salariu. Bărbații își negociază autoritatea în familie prin raportare la: statutul lor profesional (mai ales dacă au poziții tehnice sau de partid), vechimea în muncă, capacitatea de a aduce „resurse” (de la salariu la „pile” și acces la bunuri greu de găsit).
Regimul pronatalist din România anilor ’60–’80 (celebrul Decret 770/1966 care a interzis avortul) a accentuat responsabilitatea femeilor de a naște și crește copii, dar a consolidat și anumite așteptări față de bărbați ca tați: să aibă urmași, să asigure material familia, să fie prezenți ca figuri de autoritate, chiar dacă implicarea lor efectivă în îngrijire rămânea redusă. Din păcate, cercetările detaliate despre paternitatea în România socialistă sunt încă relativ puține, lucru semnalat și în literatura internațională despre masculinătățile socialiste.
Pe de altă parte, există indicii – inclusiv din interviuri, memorii și literatură – că mulți bărbați trăiau o tensiune între rolul de „om nou” și cel de tată tradițional. Statul le cerea să fie cetățeni disciplinați, gata de sacrificiu și loialitate, în timp ce familia le cerea să fie protectori și mediatori cu instituțiile (de ex. să „facă rost” de apartament, de alimente, de loc la grădiniță). Pentru o parte dintre ei, alcoolul, absența emoțională sau refugierea în relații de prietenie masculină (biserica informală a „băieților de la bloc” sau a colegilor de la locul de muncă) devin strategii de coping, dar și forme de performare a unei masculinități în care vulnerabilitatea este mascată sau ridiculizată.
Militarizare, corp și violență
Un alt pilon al masculinității socialiste este militarizarea. Serviciul militar obligatoriu, omniprezența limbajului de „luptă” și „front al producției”, cultul partizanului și al eroului antifascist conturează un model de bărbat: disciplinat, gata să-și apere patria, capabil să suporte durere și privațiuni, orientat spre sacrificiu colectiv.
În istoriografia recentă, se subliniază că masculinătățile socialiste îmbină idealul muncitorului cu cel al soldatului: munca industrială și experiența militară sunt două câmpuri majore de socializare în roluri de gen masculine.
Acest lucru are și un revers problematic: toleranță ridicată pentru violență ca mod legitim de rezolvare a conflictelor (în armată, la locul de muncă, în familie), minimalizarea discursivă a traumei (de război, de accident de muncă) și stigmatizarea bărbatului „slab”, care „nu face față”. Filmul socialist – inclusiv cel românesc – surprinde de multe ori astfel de figuri masculine: bărbați „duri”, violenți, în conflict cu autoritatea, dar și bărbați care nu reușesc să se alinieze așteptărilor de virilitate, devenind „inadecvați”, ridicoli sau periculoși.
Cotidian, alcool, „băiețeală”: masculinități dincolo de propagandă
Un punct important în cercetările recente este diferența între reprezentările oficiale (propagandă, filme de partid, posteristică) și masculinitățile trăite în viața cotidiană. Workshop-uri și conferinte dedicate masculinitaților socialiste atrag atenția că nu putem lua imaginile oficiale drept oglindă a normelor sociale reale: acestea sunt mai degrabă proiecte idealizate, deseori contestate, ironizate sau subminate în practică.
În România, ca și în alte țări ale blocului estic, „bărbăția” se joacă zilnic prin: rețele de camaraderie masculină (la locul de muncă, în scara de bloc, în crâșmă), ritualuri de alcool (beție de grup, „tradiționalizată” ca marcă a virilității), umor și ironie la adresa autorităților, dar și a femeilor, micro-strategii de „descurcăreală” (șpagă, pile, furtul „din avutul obștesc”), care devin dovezi de „șmecherie” masculină.
Cercetări precum cele coordonate de Peter Hallama sau comentariul lui Dumančić despre „Socialism’s Mal(e)contents” arată că aceste practici cotidiene produc masculinități alternative sau chiar de opoziție: bărbați care nu se regăsesc deloc în rolul de „om nou”, dar își afirmă masculinitatea prin rezistență pasivă (refuz, cinism, retragere în familie sau în alcool), prin stil vestimentar sau prin adoptarea unor modele culturale occidentale.
Specificul românesc: între industrializare, pronatalism și Ceaușism
Deși multe trăsături ale masculinităților socialiste sunt comune la nivel est-european, România are câteva specificități importante:
– Personalizarea puterii prin cuplul Ceaușescu și prezența foarte vizibilă a Elenei Ceaușescu în vârful ierarhiei au creat o situație paradoxală: o femeie în poziție supremă nu a însemnat nicidecum un progres pentru egalitatea de gen, ci dimpotrivă, o asociere între „femeia în politică” și abuz de putere. Acest lucru a alimentat suspiciuni față de implicarea politică a femeilor și a întărit, indirect, ideea că politica este „treaba bărbaților”.
– Politicile pronataliste dure (interzicerea avortului, control ginecologic, pedepse) au avut ca efect nu doar controlul asupra corpurilor femeilor, ci și asupra identităților masculine: bărbatul responsabil trebuia să aibă copii, să accepte sacrificii materiale pentru familie și să își asume „planificarea” vieții familiale în acord cu obiectivele demografice ale statului.
– Accentul pe industrializare grea și rural-urban: pentru mulți bărbați din mediul rural mutarea la oraș, viața în cămine de nefamiliști și în cartiere muncitorești au reprezentat un proces accelerat de metamorfozare a identității: de la țăranul patriarh, stăpân peste pământ, la muncitorul dependent de stat pentru salariu, locuință și bunuri de consum. Masculinitatea se rescrie astfel în jurul disciplinei industriale, dar în interior persistă nostalgii și reflexe patriarhale rurale.
Literatura feministă românească (Miroiu, Tănase) subliniază că toate aceste transformări nu au dus la dispariția patriarhatului, ci la reconfigurarea lui într-o formă în care statul devine actorul principal al distribuției puterii de gen, iar bărbații sunt simultan beneficiari (prin menținerea privilegiilor de gen) și victime (prin presiunea constantă de a performa rolul de „om nou”, muncitor exemplar și cap al familiei într-un context de penurie și control).
Concluzii: masculinitați socialiste – între privilegii, presiuni și fisuri
Privită din perspectiva studiilor de gen, masculinitatea în epoca socialistă nu poate fi redusă la imaginea monolitică a „bărbatului comunist”. Vedem: un model oficial hegemonic: „omul nou” – muncitor, militar, cetățean disciplinat, tată responsabil, loial statului; un patriarhat de stat care mută o parte din putere de la bărbatul individual la instituțiile statului, dar păstrează ierarhiile de gen; o serie de masculinități trăite – uneori în acord cu modelul oficial, alteori în tensiune sau în opoziție cu el: bărbați epuizați, alcoolizați, violenți, ironici, cinici, nostalgici, vulnerabili.
În plan simbolic și cultural (inclusiv în filmul românesc), aceste complexități se traduc în personaje masculine ambivalente: eroi pozitivi, dar și „troubled men”, figuri de autoritate, dar și bărbați ratați, ridicoli sau marginali.
- Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
