De la „omul nou” socialist la cetățeanul liberal
Prăbușirea regimurilor socialiste din Europa de Est nu a însemnat doar schimbare de sistem politic și economic, ci și reconfigurarea profundă a identităților de gen. Dacă în perioada socialistă modelul hegemonic era „omul nou” – muncitor productiv, cetățean disciplinat, tată responsabil în logica patriarhatului de stat –, după 1989 se profilează treptat un alt ideal: bărbatul liberal, cetățean cu drepturi individuale, participant la piața liberă și la democrația reprezentativă.
În plan normativ, discursul liberal promite egalitate de șanse, libertate individuală și recunoașterea drepturilor omului, inclusiv a celor legate de gen și sexualitate. Bărbatul nu mai este „vârf de lance” al clasei muncitoare și al Partidului, ci individ autonom, responsabil de propriile alegeri de viață – educație, familie, carieră, orientare politică. Acest lucru pare, la prima vedere, să dilueze vechile aranjamente patriarhale.
În practică însă, mutarea accentului de pe „colectiv” pe individul liber nu dizolvă ierarhiile de gen, ci le ambalează într-o nouă gramatică: succesul pe piață, autonomia financiară, capacitatea de a „te descurca” devin criterii centrale de validare a masculinității.
Bărbații care reușesc să profite de deschiderea granițelor, de privatizare și de noile oportunități de business sunt reprezentați ca „self-made men” ai tranziției, continuând tradiția liberală a masculinității burgheze, centrate pe carieră, proprietate și capul familiei ca breadwinner.
Neoliberalismul și „subiectul- antreprenor”: o nouă hegemonie masculină
La scurt timp după 1989, logica liberală a pieței este rapid radicalizată în direcție neoliberală: dereglementare, privatizare, retragerea statului din servicii sociale, competiție permanentă și individualism. Raewyn Connell arată că neoliberalismul nu este doar un set de politici economice, ci și un proiect de subiectivitate: oamenii sunt reconstruiți ca „antreprenori ai propriilor vieți”, obligați să își gestioneze permanent riscurile, competențele, emoțiile și relațiile ca pe un mic portofoliu de investiții.
Pentru masculinitate, asta înseamnă apariția unui model hegemonic specific: masculinitatea neoliberală, centrată pe: antreprenorialism (a avea inițiativă economică, start-up, freelancing, „multitasking” profesional), self-optimization (dezvoltare personală, managementul timpului, al corpului, al emoțiilor), flexibilitate și mobilitate (schimbare de job, migrație, relocare), responsabilitatea individuală totală pentru succes sau eșec („dacă nu reușești, e vina ta că nu te-ai „vândut” bine”).
Literatura recentă despre masculinități sub neoliberalism arată că idealul masculin se apropie foarte mult de figura „subiectului antreprenorial” descrisă de teoreticienii neoliberalismului: individ calculat, care își tratează propriul corp, propria viață afectivă și propria carieră ca pe un „capital” ce trebuie maximizat.
Acest model hegemonic coexistă cu forme alternative sau subalterne de masculinitate (bărbați șomeri, muncitori marginalizați, bărbați rămași „pe dinafară” din punct de vedere digital sau educațional), care apar în literatură ca figurile „învinșilor” tranziției.
Tranziția post-socialistă: pierderea privilegiilor și „revanșa masculinitatii”
Ceea ce complică și mai mult lucrurile în Europa de Est – inclusiv în România – este faptul că liberalizarea și neoliberalizarea se intampla în condițiile unei tranziții post-socialiste marcate de șoc economic și dezindustrializare.
Peggy Watson, într-un text devenit clasic, vorbește despre „revoluția tăcută” a genului în Europa de Est și despre „ascensiunea masculinitatii” după 1989. În viziunea ei, tranziția democratică a adus cu sine nu doar libertăți politice, ci și o relegitimare puternic masculină a sferei publice: bărbații domina instituțiile politice și economice, iar multe din drepturile reproductiv-sexuale câștigate de femei sub socialism au fost repuse în discuție sau restrânse (dezbateri despre avort, moralism religios, nostalgii pentru „femeia la locul ei”).
Această „revenire” a masculinismului are cel puțin două dimensiuni:
– Politică și simbolică – un discurs care recuperează valori conservatoare („familia tradițională”, „rolurile firești” ale femeii și bărbatului), prezentând egalitatea de gen ca „exces occidental” sau „ideologie străină”.
– Socio-economică – bărbații, în special cei din clasele muncitoare, se confruntă cu pierderea poziției privilegiate în industrie și cu scăderea dramatică a prestigiului asociat muncii fizice, ceea ce produce frustrare și un sentiment de „trădare” din partea statului.
Studii despre postsocialism și neoliberalism arată că, odată cu „șocul reformelor de piață”, poziția simbolică a muncitorului (miner, metalurg, lucrător industrial) trece „de la venerație la denigrare”: muncitorul nu mai este erou al națiunii, ci „problemă socială”, figură asociată cu violența, lipsa de educație sau dependența de ajutoare sociale.
În acest context, bărbații „rămași în urmă” se trezesc prinși între: un model vechi, socialist, devenit brusc depășit (muncitorul industrial respectat, „stâlpul țării”), și un model neoliberal imposibil de atins pentru mulți (antreprenor educat, mobil, fluent în limbi străine, conectat la rețele globale).
Această tensiune generează forme de criză a masculinității postsocialiste: nostalgie după socialism, furie împotriva „trădării” elitelor, sexism și homofobie ca reacție defensivă la schimbările de gen, dar și suferințe tăcute – depresie, alcoolism, retragere din spațiul public – rar tematizate ca atare.
România post-socialistă: precaritate, migrație și rescrierea biografiilor masculine
Pentru România, literatura sociologică subliniază că tranziția post-socialistă a fost marcată de precaritate generalizată: șomaj, salarii mici, migrație masivă, acces limitat la servicii publice de calitate. Studiul lui Ionela Vlase și Ana Maria Preoteasa despre „traiectoriile de viață genizate în România post-socialistă” arată cum bărbați și femei din gospodării situate în „prosperitate precară” își reorganizează biografiile în condițiile în care stabilitatea de tip socialist (loc de munca pe viață, pensie previzibilă) dispare, iar succesul devine un drum fragmentat, plin de compromisuri.
Pentru bărbați, câteva tendințe sunt vizibile:
– migrația pentru muncă (în construcții, agricultură, transport, îngrijire etc.) devine o strategie centrală de menținere a rolului de provider, dar la prețul îndepărtării de familie și al unor condiții de muncă precare;
– recalificarea în joburi slab plătite sau la negru(taximetrie, mici afaceri, munci ocazionale) transformă masculinul „industrial” într-un masculin al descurcărelii;
Tot mai mulți bărbați se confruntă cu traiectorii biografice „fracturate” (ieșiri și intrări repetate pe piața muncii, divorț, migrație circulară), ceea ce subminează modelul liniar de „viață de bărbat serios” (școală – job– familie – pensie).
În același timp, politicile neoliberale de „responsabilizare a familiei” în domeniul îngrijirii (childcare, îngrijirea vârstnicilor) mențin munca de îngrijire în mare măsură în cârca femeilor, deși discursurile europene despre „implicarea taților” devin tot mai vizibile.
Masculinitatea neoliberală românească se scindează astfel între:
– o elită masculină „europeană” – bărbați cu studii superioare, aparent adepți ai egalității de gen, integrați în economia cunoașterii, pentru care succesul profesional și mobilitatea internațională sunt noile repere ale virilității;
– bărbați din clasele populare, pentru care tranziția a însemnat pierdere de statut, precaritate și stigmatizare, și pentru care replierea pe discursuri tradiționaliste despre „familia normală” și „femeia la locul ei” devine o strategie de recâștigare simbolică a autorității.
În plus, cercetări recente despre îngrijire și paternitate în România post-socialistă indică apariția unor figuri de „tată liberal” – implicat în creșterea copiilor, preocupat de educația lor, dispus la partajarea unor sarcini domestice – dar arată și limitele acestor transformări: deseori, ele rămân la nivel de discurs și de excepție de clasă mijlocie urbană.
Liberal, neoliberal, postsocialist: o sinteză pentru analiza masculinităților
Dacă punem împreună cele două momente – masculinitatea socialistă și masculinitățile liberal-neoliberale– se conturează câteva linii de interpretare utile:
Continuități în patriarhat: de la patriarhatul de stat la patriarhatul de piață, bărbații rămân, în medie, într-o poziție privilegiată, dar forma privilegiului se schimbă – de la acces la resurse prin apartenența la clasa muncitoare și la Partid, la acces prin capital economic, educațional și simbolic într-o economie neoliberală.
Reconfigurarea hegemoniei: masculinitatea hegemonica trece de la idealul muncitorului industrial disciplinat la idealul antreprenorului flexibil și globalizat. În ambele cazuri, vulnerabilitatea, dependența, boala, șomajul rămân greu compatibile cu imaginea de „bărbat adevărat”.
Crize și fisuri: tranziția de la socialism la neoliberalism lasă în urmă o masă importantă de bărbați aflați în criză de rol – muncitori concediați, bărbați din mediul rural, bărbați roma, bărbați care migrează forțat pentru joburi precare. Aceștia devin figuri centrale în discuțiile despre „masculinități postsocialiste”, fie ca obiecte de îngrijorare morală („bărbatul periculos”), fie ca simbol al „victimelor tranziției”.
Ambivalențe liberale: deși discursurile liberale și europene despre egalitatea de gen aduc resurse importante pentru contestarea patriarhatului, ele se intersectează cu logici neoliberale ale individualizării responsabilității („fă-ți cariera ta, negociază-ți singură salariul, împuternicește-te”), ceea ce poate duce la re-ambalarea patriarhatului în forme „cool” și „meritocratice” – inclusiv în zona masculinității (bărbatul de succes tolerant, dar dominator economic).
Pentru analiza filmului românesc, toate aceste transformări oferă un fundal crucial: de la bărbatul socialist „om nou” la antreprenorul neoliberal precar, de la muncitorul venerat la tatăl migrant obosit, de la militărosul patriot la bărbatul „cool” al capitalismului cultural. Filmele pot fi citite ca spații în care aceste modele se întâlnesc, se ciocnesc, se ironizează sau se întăresc – adică tocmai ca locuri unde se negociază continuu sensul masculinului în România post-socialistă.
- Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
