Cut Piece, performance iconic al lui Yoko Ono, prezentat prima dată la Carnegie Recital Hall în 1965, explorează vulnerabilitatea corpului și dinamica puterii. Opera continuă să fie relevantă și astăzi, reflectând asupra temelor de consimțământ, obiectivizare și agenție corporală. Lucrarea poate fi revizitată prin arhivele disponibile online și retrospectiva artistică a lui Ono.
Lucrarea lui Yoko Ono, Cut Piece, rămâne un simbol durabil al vulnerabilității, agenției și intersecției preocupărilor feministe și pacifiste. Cu toate că lucrarea impresionează prin simplitatea sa formală, puterea sa constă în capacitatea de a transforma publicul într-un participant activ, confruntându-l cu întrebări incomode despre putere și control asupra corpului feminin.
Cut Piece a fost prezentată în 1965, într-o perioadă plină de tensiuni politice și sociale. America era marcată de proteste împotriva războiului din Vietnam, mișcările pentru drepturile civile și ascensiunea feminismului. În acest context, vulnerabilitatea corpului lui Ono și actul de a permite publicului să-l degradeze simbolizează, la un nivel mai profund, modul în care societatea negociază relația cu violența, puterea și subjugarea.
Performance-ul Cut Piece se aliniază mișcării Fluxus prin folosirea simplității și a minimalismului pentru a provoca reflecții complexe. Fluxus, un curent caracterizat de distrugerea barierelor dintre artă și viața cotidiană, a promovat un tip de artă interactivă și deseori ludică, în care spectatorii erau invitați să participe activ. Tendința curentului de a demistifica actul artistic este evidentă și în lucrări precum Piano Activities a lui Philip Corner, în care pianul, un instrument tradițional asociat cu muzica clasică și virtuozitatea, este distrus.
Mai mulți membri Fluxus (inclusiv Dick Higgins și George Maciunas) au participat la distrugerea fizică a pianului, folosind tot felul de metode neconvenționale, cum ar fi lovituri, zgârieturi și spargeri, subminând astfel ideea de muzică înaltă artă. Cut Piece poate fi văzută ca o evoluție a esteticii Fluxus, unde jocul artistic devine un comentariu despre relațiile de putere dintre public și artist.
Dacă multe lucrări Fluxus subminează ideea de „operă de artă” ca obiect finalizat, Cut Piece extinde acest concept, transformând chiar corpul artistului într-un material artistic tranzitoriu și efemer, dependent de acțiunile publicului.
Structura piesei este una minimalistă, dar impactul său emoțional este profund. Yoko Ono stă pe scenă în tăcere, adoptând o poziție tradițională – tăcută, pasivă, invitând publicul să participe. Instrucțiunile sunt simple și clare: „Tăiați”. Publicul este încurajat să se apropie și, folosind foarfece, să taie bucăți din hainele artistei.
Cu fiecare tăietură, corpul lui Ono devine din ce în ce mai expus, iar atmosfera inițial liniștită se încărcă de tensiune.
Această dinamică schimbătoare dintre public și artist reflectă relația complexă dintre putere și vulnerabilitate. Fiecare gest al publicului subliniază o graniță fragilă dintre interacțiune și violență simbolică. Participanții, care inițial abordau cu ezitare această experiență, treceau de la curiozitate la acte de agresiune subtilă.
Momentul în care un participant i-a tăiat bretelele sutienului lui Ono, la reprezentația ei de la Carnegie Recital Hall din New York, a dus vulnerabilitatea la extrem, forțând-o să își susțină hainele pentru a nu cădea – o metaforă puternică pentru invazia asupra corpului feminin și fragilitatea controlului personal.
Cut Piece și temele sale feministe au fost intens discutate, deși Ono a susținut că intenția originală a piesei nu era exclusiv feministă. Cu toate acestea, este imposibil să ignorăm implicațiile feministe ale piesei. Spectacolul oferă o meditație asupra obiectificării corpului feminin și asupra rolurilor pasive impuse femeilor în societate. Așa cum notează criticul de artă Midori Yoshimoto, Cut Piece contestă în mod direct privirea masculină, invitând publicul să reflecteze asupra rolului său în procesul de obiectificare.
În același timp, inspirația lucrării este influențată de o alegorie budistă despre sacrificiu de sine, ceea ce adaugă un strat de complexitate. Noțiunea de a-ți oferi corpul ca un act suprem de renunțare arată conceptele de iluminare spirituală și de predare.
Însă în Cut Piece, actul de dăruire este transformat într-un proces în care publicul devine complice. Fiecare tăietură marchează un transfer de putere, transformând spectatorii în agresori simbolici, care variază de la grijă și ambivalență, la cruzime.
Radicalitatea lui Cut Piece constă tocmai în răsturnarea structurilor tradiționale ale artei performative.
În mod obișnuit, artistul controlează narațiunea și interacțiunea cu publicul. În acest caz, Ono renunță la acest control, oferindu-l publicului, care devine co-creator (sau co-distrugător) al lucrării. Această inversare a rolurilor evidențiază modul în care dinamica puterii este fluidă și, în același timp, neliniștitoare.
Cut Piece precede mișcarea feministă de artă, dar conține în sine multe dintre temele care aveau să o definească: controlul asupra corpului, consimțământul și obiectificarea femeilor.
Într-o perioadă în care corpul femeii era (și este) constant obiectificat, Ono le-a oferit participanților oportunitatea de a se confrunta cu propria lor contribuție la această dinamică.
Relevanța contemporană a piesei continuă să fie puternică, mai ales în contextul discuțiilor despre consimțământ și autonomie corporală. Cut Piece rămâne o lucrare vie, reconstituită de mai multe ori de Ono însăși sau de alți artiști, adaptată la noi contexte politice și culturale.
Fiecare iterație aduce noi înțelesuri, dar tensiunea dintre pasivitate și agresiune, vulnerabilitate și control, rămâne constantă, făcând din această piesă una dintre cele mai durabile opere de artă performativă.
În comparație, lucrarea Rhythm 0 (1974) a Marinei Abramović explorează granițele dintre artist și public într-un mod similar, punând în discuție vulnerabilitatea și posibilitatea violenței. Abramović a plasat 72 de obiecte pe o masă, inclusiv o armă, și a permis publicului să le folosească oricum dorea asupra corpului ei. În timp ce Cut Piece invită la acte subtile de agresiune, Rhythm 0 escaladează spre amenințări directe de vătămare fizică.
Ambele spectacole dezvăluie impulsurile întunecate ale interacțiunilor umane și ridică întrebări fundamentale despre putere și agenție. Dacă Cut Piece rămâne ancorată într-o contemplare liniștită, Rhythm 0 devine un experiment social care expune natura violentă a publicului.
Lucrarea lui Ono, aparent tăcută și minimală, poate fi interpretată ca o critică a violenței culturale și politice din acea vreme, mai ales având în vedere participarea publicului în roluri active, dar nuanțate. Cut Piece nu doar explorează vulnerabilitatea feminină, ci și relația societății cu puterea și agresiunea în contextul unei națiuni aflate în criză.
Bibliografie
Abramović, Marina. „Rhythm 0”. Studio Morra, Napoli, 1974.
Corner, Philip. „Piano Activities”. Fluxus Internationale Festspiele Neuester Musik, Wiesbaden, Germany, 1962.
Ono, Yoko. „Cut Piece”. Carnegie Recital Hall, New York, 1965.
Yoshimoto, Midori. Into Performance: Japanese Women Artists in New York. Rutgers University Press, 2005.
Textul a fost în cadrul F-Sides: Chronicles, un proiect ce își propune să exploreze granițele dintre critică culturală și scriere creativă.
